Cercul

Prima sageată de lumină a dimineții îl răni violent. Duse brațul peste ochi dar era clar că nu asta era soluția. Evaluă scurt posibilitățile, să se ridice și să tragă jaluzeaua, ceea ce ar fi însemnat datul jos din pat, meci nul, ori să mai zacă așa, în disconfort câteva minute și-apoi, ușor, ușor să înceapă ziua. Se mai rasuci de pe o parte pe alta de câteva ori în speranța unei poziții care să-l scoată din bătaia luminii apoi, învins, dădu pătura la o parte și se înșurubă în șezut pe marginea patului. Era ușor năuc, luă automat carnețelui de pe noptieră și, cu ochii semiînchiși căută pixul. Se dezmetici imediat, scuturat de un frison. Azi se face anul…. Astăzi, nu va nota nimic din ce visase.

Își luă în picioare șlapii, deschise larg ferestra, trase adânc aer în piept și-și zise: ” întotdeauna știm cum începem o zi, niciodata unde și cum o vom termina”. Puse cafeaua la fiert, deschise computerul și verifică e-mailul, multe și mărunte care mai puteau aștepta. Intră în baie. Își săpuni obrajii generos și începu să se radă. ”Mneața, Meștere, comedia e-n viață!” Se privi cu atenție în oglindă, parcă de ceva timp ceva se schimbase, începuse să semene cu el, cel pe care îl știa. Zâmbi. Da, ăsta era chipul lui. Înviorat, dădu drumul apei în cadă și își pregăti prosopul, telefonul și ochelarii pentru citirea știrilor dimineții.

Telefonul sună . Îl lăsă să sune în speranța că cine îl căuta va renunța. Nu avea chef de nimeni, visul nopții trecute era încă prea aproape, prea crud, nu și-l notase dar își amintea vag un salt, o planare peste văi adânci și o aterizare lină pe o culme albă, cu zăpadă. Telefonul continua să sune, cedă și răspunse. Un curier îi spuse că are un pachet pe numele Vladimir și urmează să i-l livreze în acea după-amiază.  Habar n-avea despre ce era vorba dar la câte cărți și studii comanda de prin toată lumea, că nu le mai ținea șirul, nu se miră. Verifică dacă avea banii de ramburs în bancnote potrivite,  intră în cadă și începu să citească știrile.  Nu erau deloc bune, aceleași măceluri, aceeași sete de putere, aceeași cruzime, lumea se războia cu ea însăși. ”Eu mă gândesc la Natură, la Creație ca la acel principiu feminin care ne hrănește, ne ocrotește pe toți, un fel de pântec primordial. Vezi tu, faptul că femeia e abuzată și discriminată de atâta vreme coincide, după părerea mea, cu felul în care ne batem joc de natură, de acest sălaș universal. Iar acestă desconsiderare a feminității, prin debalansare, face loc principiului masculin al luptei, al competiției acerbe, al războiului ” îi spusese ea. Puse telefonul alături și se scufundă în apă lăsându-și doar nasul afară.

O întâlnise pe o plajă oarecum pustie, undeva în mijlocul unui august trist, fără speranță. Ajunsese acolo târât aproape împotriva voinței lui de niște prieteni care-i sesizaseră, de o vreme, oboseala, lehamitea. I se părea că se învârte ca un șoarece pe rotiță, aceleași amoruri neterminate, aceleași discuții fără concluzii, aceiași oameni binevoitori dar superficiali în jur. Doar munca îl mai salva dar, pentru că se agățase de ea cu disperare, și asta începuse să devină o corvoadă. Scria greu, cu pauze, se apuca cu nădejde, se grabea șă înșire firul povestirii dar nu mai avea rabdarea descrierii, a punerii cărniței pe schelet. Prietenii râdeau de el zicându-i ”marele scriitor de titluri și încheieri”. Nu se supăra pe ei ci pe el pentru că treceau zile în care nu facea nimic, nici măcar nu se gândea la scriitura lui, nu se gandea la nimic, trecea lingav pe lângă ore, lasându-le sterpe, goale, fără sens. Veneau apoi zilele în care se reapuca de scris și ar fi vrut să termine până la asfințit tot capitolul, dacă s-ar fi putut toata cartea, așa, dintr-o dată. Nu-și găsea echilibrul și asta îl umplea, succesiv, de furie, de scârbă, de lehamite. Se surprinsese în câteva rânduri în oglindă, dimineața, la bărbierit. Fața aceea lată, cu ochi alungiți, mereu mijiți într-un zâmbet ștrengăresc, surâsul ușor  strâmb dar cald îi întorcea  din oglindă o privire absentă, o mutră împietrită. Încerca să zâmbească forțat dar chipul căpăta un aer idiot, pe măsură ce colțurile gurii se ridicau, ochii, altădată vioi și expresivi își coborau colțurile ilustrând perfect clișeul clovnului care râde dar ai cărui ochi plâng. În unele momente ca acelea dădea drumul la maxim ariei lui Canio din finalul Paiațelor și murmura odată cu muzica”Comedia s-a încheiat, la lucru, Meștere!”…. Asta îl punea un pic în formă și se putea apuca de lucru .

Așa se întamplase și în acea dimineață de august. Își făcuse numărul, aria lui Canio se soldase cu niște proteste din dormitoarele învecinate, papuci aruncați în uși si delicate variațiuni pe tema”poete, du-te și te sinucide, abia ne-am culcat!”, zâmbise și se apucase să caute cafeaua. Căsuța pe care o împărțea cu prietenii o închiriaseră de la proprietar și erau singuri, deci nici o șansă ca o gazdă amabilă, care nu băuse și jucase bridge până la patru dimineața să pregătească vreo cafea sau o pâine prajită. A mai dat  o tură pe la lavoarul din curte să verifice că-și strânsese corespunzător catrafusele, să nu ofenseze vreo lady încercănată care s-ar fi abătut pe acolo, își pusese laptopul în rucsac și desculț o pornise către plaja aproape pustie unde Hans, un hipiot bătrân, făcea o cafea care să trezească din morți toți bețivii lumii ăsteia plus încă vreo câteva mii de pe cealaltă. Cafeaua bună, înțelepciunea lui Hans care știa când să tacă și când să se bage-n seama și neasemuitul Grappelli de la răsărit îl făcuseră celebru pe Hans printre prietenii lui. Sau poate simplul fapt ca era singura terasa de pe plajă, ricanase în sinea lui.

Se așezase pe un scaun înalt pe colțul barului și bagase laptopul în priză, îi făcuse un semn discret lui Hans mișcând stânga-dreapta arătătorul, adică tare cafeaua, să stea lingurița în  picioare-n ea și atunci o observase. Era așezată la fel, pe un scaun înalt în colțul opus, întunecat al barului, înfășurată într-un cearceaf, cu ochelarii de soare proptiți peste un turban dintr-o basma colorată, citind. Nu-l observase și asta îi dădea ocazia să o studieze mai cu atenție, fără să pară intruziv. Era concentrată pe lectura ei, o mână la tâmplă, cealaltă pe carte, picior lung și frumos peste picior lung și frumos. Bâțâia piciorul de deasupra când și când, reacționând, probabil, la ce citea, așa că nici nu observase că sandaua îi căzuse și zăcea prăvălită în nisip ca o corabie eșuată, cu talpa în sus. Mâna de la tâmplă era tatuată până la cot, niște flori ciudate îmbracau ca o manșetă de dantelă un braț subțire dar ferm, cu pielea de culoarea măslinei. Avea să-și amintească mai târziu acest detaliu, când, amintindu-și-o cu un ochi de artist, se gândise că aduna în ea toate culorile măslinelor pe care le văzuse in viața lui, de la olivul palid al pielii și cenușiul ochilor la negrul cu reflexe brune ale părului.

O femeie emancipată, carevasăzică, își spusese și aici erau câteva posibilități: ori un spirit liber și nonconformist autentic, variantă mai puțin de luat in calcul, prea văzuse multe specimene pentru care libertatea stătea doar în tatuaje, țoale fistichii, unghii roase până-n carne, date cu smac negru și vocabular studiat vulgar dar cu concepții de viață mucegăite, ori vreo activistă de-aia de se-mbracă și vara si iarna cu pancarde peste haine și se leagă ostentativ de gardurile diverselor instituții, ori vreo feministă acră și atotștiutoare. Cam pe-aici o încadrase și curiozitatea sporea pe măsură ce ființa nu dădea nici un semn că ar fi fost conștientă de prezența lui sau a celorlalți care începuseră să apară pe rând din corturi sau de pe la gazde adulmecând aroma cafelei lui Hans și promisiunea ciorbei care fierbea in cazanul cel mare. ” O să mă lamuresc imediat ce-o să văd ce carte are în față”, și-a spus.

S-a apucat de scris, personajul ăsta îi dădea bătăi de cap, se încăpățâna să dispară din povestire iar el nu știa cum să-l rețină. Deschisese câteva fișe, cum naiba să miște lucrurile ca narațiunea să continue dacă acest burlac urâcios, ochelarist și mizantrop nu coopera deloc?

Hans îi adusese cafeaua și o sorbise încet, preț de câteva țigări. Aroma ei ușor afumată, grea, era ceea ce-i dădea marca a la Hans. A remarcat că ea avea în față o cană imensă și se gândise că dacă el ar înghiți o asemenea cantitate de cafea i s-ar face, probabil, rău. Se apucase să dezvolte altă parte a povestirii, în definitiv moșul să se ducă naibii dacă asta vrea, păcat de atâta muncă, totul trebuia luat de la capăt, nici o șansă să se apropie măcar de final. Asta îl irită și închise documentul. Din boxele agățate de o bârnă ”How high the Moon” a lui Grappelli părea că i se adresează, era ceva ce-l făcea să creadă că melodia asta și-o va aminti peste ani, asociată cu mirosul de cafea și de mare. Închisese ochii și lăsase muzica să-l învăluie.

Cam ăsta a fost momentul în care a primit e-mailul prin care editura îi confirma publicarea. Momentul era atât de important, de fericit, trebuia sărbătorit sau măcar împărtășit cu cineva, iar ai lui prieteni dormeau încă în casa din sat, doborâți de noaptea grea, în răcoarea perdelelor albe.

Se îndreptase spre ea automat, fără să se gândească. Multă vreme a încercat să afle de ce la ea, ce avea ea deosebit de ceilalți necunoscuții de la mese, care mai de care mai veseli și mai mahmuri. Ea a ridicat privirea și el i-a spus simplu: Ma numesc Vladimir, de astăzi sunt un scriitor publicat, vrei să bem o bere împreună? Și acum, gândindu-se la momentul ăla, se înfioară. Ce putea crede ființa aceea despre el, câte alte feluri de răspunsuri în afara celui primit ar fi putut întâmpina?

Ea îl privise cu ochii ei cenușii, îi zâmbise și-i spusese, firesc să-și traga un scaun. S-a dezmeticit brusc, a vrut să-și ceara scuze și să se retragă dar mâna cu manșeta dantelată de tatuaj l-a apucat de mână și o voce scăzută, calmă, i-a șoptit: ”sunt Leni și vreau să iau parte la bucuria ta!”.

***

Leni își trăsese scaunul să-i facă loc. ” Ce fericit trebuie să fii că poți scrie”, îi spusese ea. Unii oameni au parte doar de o viață, voi, scriitorii puteți avea câte vreți, nu-i așa?” O plăcuse instantaneu, dar ca să-și verifice teoria o rugase să-i arate cartea pe care o citea și ea i-a pus-o, onest, în față: Esthétique des proportions dans la nature et dans les arts, de Matyla Ghika. Fusese peste măsură de mirat, se așteptase să vadă orice între Allain de Botton și Noam Chomsky, dar asta l-a luat profund prin surprindere, așa cum l-a surprins naturalețea, lipsa oricărei urme de cochetărie, de cerșit de atenție. Feminitatea ei copleșitoare era autentică, sobră, nepervertită.  Vorbea cu voce scăzută și din când în când își ridica o șuviță care-i cădea pe frunte și o băga sub turban.

La un moment dat el sesizase că terasa începuse să se umple iar scaunul pe care statuse, din cealalta parte a barului, era foarte râvnit dar nimeni nu îndrăznea să-l ia în primire din cauza sacului agățat de spătar și a laptopului din fața lui. Se scuzase și-i propusese să se mute amândoi la o masă, ciorba lui Hans devenise o realitate foarte apetisantă. Au mâncat iar Leni i-a sugerat să mai schimbe locul.

”Coincidențele sunt doar modalitățile lui Dumnezeu de a rămâne anonim, i-a spus ea când s-au așezat pe plajă, sub umbrarul ei. Te cheamă Vladimir”. Așa aflase că Leni lucra la un studiu despre viața Monseniorul Vladimir Ghika și presupusa legătură a acestuia cu cercetările lui Matyla Ghika. Știa și el la acea vreme câte ceva despre “marele vagabond apostolic”, cum îl numise Severanul Pontif al acelor vremuri pe Vladimir Ghika, nepot al ultimului domnitor al Moldovei, botezat şi miruit ortodox, școlit în spirit protestant în Franța, care alesese calea catolicismului și care, spre bătrânețe, când era întrebat de ce a ales catolicismul răspundea jovial ”ca sa fiu un mai bun ortodox”. Erau de notorietate activitățile lui misionare, caritabile, deschiderea în București  a primului spital gratuit si a primei ambulanțe, ca și misiunile sale diplomatice din toată lumea, dar cercetarile celuilalt Ghika îi erau complet necunoscute.

” Matyla, îi spusese ea, a studiat numărul de aur, proporția perfectă, iraționalul phi( 1,61…) și reflectarea lui în natură, în arta, arhitectură si așa mai departe. Atunci când raportul între întregul segment și partea cea mare a lui este egal cu raportul între partea cea mare și partea cea mica, avem de-a face cu phi, numarul de aur. De exemplu,o rotație a Pământului înseamnă o zi și o noapte, la fel, unitatea zilei unui om înseamnă rațional și meditativ, pământean și spiritual, adică realitate și vis, împreună. Știi că acum câteva generații se spunea că trebuie să iei o pauză de somn dupa-amiaza pentru o viață lungă. Marile religii recomandă o oră, două de meditație pe zi. Dacă socotim că numărul de ore de somn recomandat pentru un adult este șapte-opt, plus acea ora de somn de după-amiază sau de meditație, fiecare cum înțelege, vei descoperi și aici proporția de aur, douazecișipatru împărțit la cincisprezece este egal cu cincisprezece împărțit la nouă, adica 1.6, numărul de aur. Doar că noi am mutat acele ore de reflexie, reverie, meditație în zona practică, a activității lucrative și uite-așa am pierdut proporția.”

”Și care e legătura dintre Monsenior și Matyla, în afară de faptul că purtau același nume și erau, probabil, rude?” ” Asta vreau să aflu, asta cercetez, și, crede-mă, voi afla”. Se ridicase brusc și intrase în cort de unde revenise îmbrăcată, pentru că soarele se apropia de asfințit și atmosfera se cam răcorise. Purta peste blugi un pulover lung, auriu , care-i lumina chipul și făcea ca ochii aceia cenușii să vireze în verde.

Seara aceea magică la malul mării avea să-l urmărească o viață. Soarele intrase în apă cu totul, începuse să bată vântul dar nu simțea nici răcoarea, nici foamea sau setea, Leni îl confiscase definitiv. Fusese fascinat, luat prin surprindere, el care avea întotdeauna cuvintele la el le găsea destul de anevoie. Singura întrebare pe care o formula neîncetat în cap era unde locuiește, e într-o relație, cum și când ar putea să o reîntâlnească?

Atunci îi sunase telefonul și prietenii lui, îngrijorați, l-au întrebat pe unde umblă și dacă e bine. Le răspunsese scurt ca da dar plecase într-o plimbare lungă, să nu-l aștepte, se vor revedea a doua zi dimineață la cafea. S-a auzit un râset prelung și un cor de comentarii malițioase. Leni îi adusese din cort un soi de poncho care, peste pantalonii scurți și în combinație cu șlapii îi dădeau un aer de Don Quijote zurliu. Au pornit-o pe faleză, au înhățat o sticlă de vodcă de la Hans și s-au așezat pe-o piatră mare, cu picioarele în apă.  Povesteau despre semne, în care el spunea că nu crede. ” Pentru că nu ai avut ochi și urechi pentru ele, pentru că nu le-ai dat importanță. Semnele sunt la fel ca intuiția” ”Ce este intuiția, Leni, și cum poate fi ea de încredere?” ” Cred că intuiția e acea formă de cunoaștere prin care informația vine direct de la Sursă, prea rapid ca mintea noastră să o proceseze și să-i dea o formă recognoscibilă de către creier. Trăim prea puțin la scara Cosmosului ca să înțelegem aceste fulgurante informații, dar trebuie să fii atent, să te îndepărtezi un pic de zgomotul cotidian”

”Leni, de ce ne-am întâlnit noi doi?” S-a ridicat brusc de pe piatră, s-a dezbrăcat fulgerător și s-a aruncat în apă. După o secundă de uimire o urmase. Luna plină lumina apa până departe, în larg, iar noptilucii, un fel de plancton fosforescent făcea ca apa pe care o mișca cu brațele și picioarele să se transofme în dâre luminoase, albe ca laptele. A ajuns-o din urmă și a luat-o în brațe. Leni avea noptiluci în par, pe gât, pe umeri și pe piept, părea bătută în diamante strălucitoare. Asta avea să fie cea mai frumoasă imagine a unei femei din toată viața lui.

 

***

Se înfășură în halat și ieși din cadă. Ziua aceasta îi crea o stare de tulburare, avea un nod în stomac, ca o presimțire. Rememorase atât de în detaliu noaptea aceea de parcă se transportase în trecut într-o secundă. Își turnă o ceașcă mare de cafea, își aprinse o țigară și se trânti în fotoliu. La fel ca atunci simți acel cuțit care-i sfâșiase la răsărit inima și care-l lăsase mut, fără suflare și fără suflet: ” Eu astăzi plec. Voi călători, nu știu pe unde și nu știu cât, atât cât va fi necesar să aflu răspunsul pe care-l caut.  Nu cred că ne vom revedea”. Îi ceruse adresa lui de e-mail ”îți voi scrie dacă voi avea ce ”. Câteva zile fusese scos din uz. Întâmplarea i se părea atât de stranie, de cardinală, de fără speranță încât ezitase mult să povestească cuiva despre ea. Întrebat de prieteni, chestionat sâcâitor, o făcuse cu un aer nepăsător, o micșorase la stadiul de întâlnire de-o noapte și închisese subiectul.

***

Anul care urmase fusese un lung șir de așteptări, de treziri dimineața și deschis computerul în speranța unui mesaj, de muncă bună, productivă. Se apucase să studieze lucrările lui Matyla Ghika, mai ales cele despre estetică și această descoperire îi deschisese o lume fascinantă, plină de posibilități. Vedea numărul de aur ca reprezentând un secret fundamental al Universului , înrădăcinat în ființa umană și în materia vie. Era fascinat de faptul că oamenii preferă proporțiile numărului de aur oricăror altor proporții în mod inconștient, dacă te uitai la diferitele opere de artă și lucrări arhitectonice, de la piramidele din Egipt și templele Greciei antice la catedralele gotice. Era uimit de influența pe care aceste studii au avut-o în lumea artei: Dalí pictase Cina cea de Taină respecând regulile „secțiunii de aur”, studiile lui Chopin si temele lui Debussy se ghidau după același principiu, iar Le Corbusier concepuse clădirea Secretariatului Națiunilor Unite din New York la indicațiile lui Ghyka. Numărul de aur era, deci, un element încorporat în ADN-ul estetic al oamenilor.

Nu ar fi știut să spună concret la ce-l ajutaseră aceste informații, dar mintea lui se deschisese ca o lume luxuriantă, exotică, plină de promisiuni și revelații. Scria dezlănțuit, părea că un baraj se rupsese și cuvintele veneau spre el singure, paginile se umpleau cumva de la sine, doar trebuia să-și miște corespunzător degetele pe tastatură. Își descoperise o nouă voce, o altfel de abordare a personajelor, era atât de absorbit încât uita să mănânce câteodată și câte o zi întreagă. Slăbise mult și își lăsase barba să crească, prietenii îl asaltau cu recomandări de psihiatri și tot felul de terapii alternative, se ascundea cât putea, ieșea însă din când în când cu ei ca să-i țină în confortul mental că totul e ok, că nimic nu s-a întamplat. Inspirația găsise calea către el sau el către ea, fiecare strop de ploaie avea povestea lui, fiecare răsărit îl încărca de noi și noi istorii, până și știrile banale din presă dobândeau dimensiuni și valențe nebănuite, surprinzătoare. Unele din cuvintele lui Leni căpătau noi înțelesuri, le regăsea în contexte aparent fără legătură și-i ofereau conexiuni proapete, legături inspirate, astfel că Anul Nou îl găsise cu cartea aproape gata, atât de ușor, atât de firesc încât se minuna singur.

În Ajunul Craciunului primise e-mailul de la ea. Era o scrisoare lungă care începea cam așa: ”Când te preocupă un subiect, când faci o cercetare, e ca și cum ai cerceta istoria unui imperiu. Nu e atât de importantă cultura cuceritorului cât de fascinante sunt contribuțiile celor cuceriți la modelarea istoriei comune, acele influențe aparent nesemnificative, acele pete de culoare sau de întuneric care fac ca cel dominant și cel dominat să trăiască într-un timp și spațiu comune, după reguli greu recognoscibile dinafara. Când cercetezi viața unui om, dincolo de el trebuie să vezi de unde își trage seva, cine îl influențează și ce generează faptele și gândurile lui și cum el, influențator și influențat modelează lumea din jur.” Îi povestea în continuare că, cercetând arhivele, dăduse peste mărturii despre grupul de poeți și cărturari francezi pe care Monseniorul îl fondase, prin anii 20 la Paris, o familie spirituală dedicată unor generoase misiuni de caritate. În acel grup se aflau, printre alții  Francois Mauriac,  CharlesPeguy,  Paul Claudel, iar prin acesta din urmă Brâncuși a venit în contact cu Monseniorul. Pe ideograma sarutului a lui Brancuși, apar  de-o parte si de alta doua rânduri de litere, înșiruite vertical, în stânga „FENI”, în dreapta, respectiv, „PIJ”. Dând valori numerice literelor  obținem șapte, suma cifrelor din 1,6. Șapte există și în  „Coloana fără de Sfîrşit”,  15 romboizi întregi şi încă unul amplasat jumătate jos, jumătate sus, adică un total de 16. ”Surprinzător este că nu am găsit nici o atestare care să confirme ca Brancuși ar fi avut cunoștință de scrierile lui Matyla Ghika. Lucruri interesante, Vladimir, revoluționare chiar, dar care nu raspund la întrebarea mea: dacă proporția de aur apare în natură, în artă, cu atâta consecvență, în viața noastră cum se manifestă? Care e înțelesul ei într-o viață de om? Ce înțeles misterios se ascunde în spatele întâlnirii noastre, oare? Când voi afla îți voi da de știre. Până atunci te păstrez în inima mea. Craciun Fericit!”.

***

Recitise acel mesaj de atâtea ori încât îl putea reproduce pe dinafară. Se întreba și el care fusese scopul întâlnirii lor, care era semnificația acelor douăzecișipatru de ore petrecute împreună, ce ar fi putut face și nu a făcut ca ea să nu plece. Dar oare ar fi fost bine dacă nu ar fi plecat? Și de ce el, ce-l făcuse să merite acea întâlnire astrală? Se ferise să rememoreze, ca azi, filmul complet al acelei zile de teamă ca nu cumva să-l deformeze prin repetiție, să nu substituie cu senzații actuale acele clipe magice, atât de prețioase. Probabil că asta îi fusese dat, să o întâlnească pentru a putea recunoaște semnele. ” Sunt momente, ore, zile care îți aduc în viață mai multă cunoaștere decât ani întregi de studiu. Dacă știi să le recunoști!” Singurul moment pe care își permisese să-l revadă mental fără restricții era cel în care își luaseră rămas bun. Îi zâmbise cald, mâna dantelată îi luase mâna și palma aceea un pic aspră, uscată îi ținuse degetele înțepenite, crispate de durere, făcute pumn, într-un cuib sigur, cald, ocrotitor. Zâmbise, dându-și suvița neascultătoare după ureche: ”unde locuiesc, daca am un iubit, daca ne vom reîntâlni? Sunt convinsă că te-ai întrebat asta. Ce importanță ar avea aceste răspunsuri, Vladimir? Întâlnirea noastră nu a fost despre un bărbat și o femeie și despre dragostea pe care lumea crede că o cunoaște. Ne-am întâlnit într-o intersecție menită să ne ajute în descoperirea eului nostru. Dacă nu eram femeie și nu arătam așa poate că nu ai fi fost atât de atent, de conectat, de atins de mesajul meu. Sunt convinsă ca ne-am mai întalnit și o vom mai face, dar nu in viața asta, cred. Pentru acum a fost suficient.” Se îndepărtase cu mersul acela continuu, fără sincope și la punctul în care devenise doar un punct, a întors capul și i-a făcut cu mâna.

Soneria îl luă prin surprindere, sări din fotoliu și se grabi să deschidă. Curierul îi înmână pachetul, achită costul și, curios, sfâșie punga. Era un jurnal de științe pe care nu-și amintea în ruptul capului să-l fi comandat. Ce treabă avea el cu noutățile științifice, de unde și până unde? Deschise la întamplare publicația și începu să citească: ”…Este destul de greu să ne imaginăm faptul că apa poate fi în mai multe stări decât în cele trei pe care le cunoaștem deja: solidă, lichidă și gazoasă. Însă apa poate atinge și starea de plasmă în circumstanțe extrem de rare. Pentru a înțelege fenomenul, o echipă internațională condusă de fizicianul Laura Maestro de la Universitatea Oxford a măsurat conductivitatea termică, indexul de refracție, tensiunea de suprafață sau constanta dielectrică și a demonstrat că undeva între 40 și 60 de grade Celsius apa lichidă poate trece în starea de plasmă…”

Se lăsă moale în fotoliu. ”…undeva între 40 și 60 de grade Celsius apa lichidă poate trece în starea de plasmă”. Starea de plasma, starea de agregare a stelelor, a Cosmosului…patruzeci plus saizeci fac o sută, o sută împărțit la șaizeci este egal cu șaizeci împărțit la patruzeci, adica 1,6. O stare de neliniște bucuroasă, de freamăt copilăresc îl cuprinse, starea aceea pe care o simțea când era mic înaintea Crăciunului.  Anul care trecuse mai adusese cu el o lecție, pe lângă cea a semnelor, aceea a rabdării. Învățase că anumite lucruri vin când e sorocul lor să vina, poți să te dai peste cap, e inutil, există un timp al împlinirii și el nu poate fi zorit. Compasul lui interior îi arăta în acel moment că se închide cercul dar vroia să prelungească acea secvență, să savureze acea închidere ca pe o sărbătoare. Alese cu grijă ”How high the Moon” din dulapul cu discuri, trase pe el niște blugi și o cămașă albastră proapăt călcată, zvârli la chiuvetă cafeaua din cană, puse cana în chiuvetă și dădu drumul la apă. Deschise „trezoreria”, căută cel mai bun vin pe care-l avea, îl deschise tacticos, fredonând, și-și turnă într-un pahar elegant, cu picior.

Se instală confortabil, își puse laptopul pe genunchi și intră în inbox. Trase aer în piept și expiră profund, așa cum făcea când trebuia să domolească un atac de panică. Numără în gând până la zece și deschise e-mailul care, evident, abia sosise.

” Sper ca scrisoarea mea să te găsească cu bine. Cred că am găsit o parte din răspuns, urmează să văd cum se aplică el la viața mea. Povestea, așa cum am găsit-o în însemnările lui  Elisabeth de Miribel sună în felul următor. În 1933, Monseniorul Vladimir Ghika a călătorit la Tokyo, să ajute la instalarea unei mănăstiri carmelite. Monseniorul avea cunoştinţe însemnate la Tokyo, printre alții pe amiralul Yamamoto, pe care-l cunoscuse la Roma.  Amiralul Yamamoto fusese ataşat naval la Roma şi se convertise la creştinism. Monseniorul l-a rugat pe acesta să-i obțină o audienţă la împăratul Hirohito. Aflase despre mâhnirea împăratului de a nu avea un fiu care să-i succeadă la tron și dorea să-l binecuvânteze. Yamamoto a răspuns că este absurd şi este un delict să vrei să-l binecuvântezi pe împărat, căci acesta este una cu Dumnezeu şi nu-l poţi binecuvânta pe Dumnezeu! Împăratul era considerat de origine divină, fiul lui Amaterasu, Dumnezeul Soarelui şi al Luminii. Monseniorul Ghika a insistat senin: „Fă să ajungă smerita mea sugestie la Alteţa Sa şi lasă-l pe împărat să aleagă singur dacă vrea sau nu să-l binecuvântez.” Audienţa a fost deosebit de destinsă. În sala primirilor se aflau demnitari, ofiţeri. Monseniorul i-a spus împăratului că, dacă el îi va da binecuvântarea, Dumnezeu îi va da împăratului un fiu. Împăratul a încuviințat. S-au ridică amândoi în picioare. Împăratul s-a înclinat în faţa Monseniorului, iar acesta a făcut semnul crucii pe fruntea împăratului. Gărzile s-au repezit cu mâna pe sabie, căci era nemaipomenit ca un om să-l atingă pe Împărat. Hirohito a liniştit gărzile, surâzând, iar Monseniorul l-a binecuvântat. Anul următor, împăratului i s-a născut un fiu, Akihito, împăratul de astăzi al Japoniei.

Poate că această parte a descoperirii ți se pare senzațională și ușor suprarealistă, dar ea este documentată de biografi. Acum urmează însă partea care răspunde întrebării mele. Se pare că în acestă întâlnire a mai avut loc o discuție, departe de urechile audienței și nimeni nu știe în ce a constat. Pe scurt, la câțiva ani de la acestă întrevedere,  împăratul Hirohito a declarat oficial că el nu este de origine divină, nu este fiu al zeităţii Amaterasu, nu este Dumnezeu! A renunţat la statutul său legendar şi şi-a proclamat oficial natura omenească. Declaraţia lui a emoţionat poporul, i-a scandalizat pe tradiţionalişti, împăratul desființa o tradiţie imperială de 1500 de ani. Dar japonezii l-au iubit mai mult ca om decât ca divinitate. Mai târziu, în 1959, Hirohito îi va permite fiului său Akihito să se însoare cu o fată fără blazon regesc, o fată din popor. Şi aceasta a fost o noutate absolută în tradiţia căsătoriilor casei regale. Până la Hirohito, era interzis să-l povesteşti sau să-l desenezi pe împărat. Doar Hirohito a rupt această tradiţie, a permis să fie povestit, transformat în text. A fost primul care a admis să dea un interviu în presă. Aşadar, acum împăratul poate fi povestit.

Draga Vladimir, cred că asta face parte din înțelegerea căii mele și face lumină asupra întâlnirii noastre. Am urmărit cu atenție pașii pe care Monseniorul i-a făcut, i-am admirat abnegația, spiritul de sacrificiu, dedicarea, generozitatea. E, însă, ceva ce nu am înțeles până la această descoperire. Acest om, care  a fost sanctificat de Biserica Catolică, care a suferit și a murit în închisorile comuniste era altceva decât un bun creștin. Stii, nu-i așa, că în 1907 a organizat ambulanțele pentru victimele răscoalei dar mai mult decât atât, a oferit grefe de piele din propriul trup pentru cei arși? Până aici un sfânt, un martir, ca mulți alții. De ce nu a propovăduit viața monahală, asceza, meditația absolută, de ce a coborât mereu în lumesc? Episodul cu Hirohito mi-a descifrat legătura dintre cei doi. Matyla a îndumnezeit umanul, a demonstrat că suntem Creație, nu întâmplare, iar Monseniorul a redus dumnezeirea pentru ca ea să aibă sens aici, pe Pamânt. Pe scurt, cei doi au descoperit, separat dar împreună, de fapt, că există o proporție de aur între uman și divin în existența fiecăruia dintre noi și, ca să ne împlinim destinul, trebuie să o afăm. Spuneai că nu crezi în semne, sunt sigură că ai început să le vezi, să le simți. Acesta a fost, probabil, scopul întâlnirii noastre. Eu să trăiesc povestea, tu să o spui mai departe, căci nu există poveste fără personaj, așa cum nu există poveste fără povestitor. Fiecare e oglinda celuilalt și împreună închid cercul. Închei aici spunându-ți că-ți mulțumesc. Aceasta e calea mea, să umblu prin lume și să aflu, prin ceea ce-mi va fi dat, ce trebuie să înfăptuiesc astfel încât partea mică a vieții mele lumești, proporțională cu partea mare de spirit pe care am primit-o, să dea segmentul întreg al Existenței ce mi-a fost hărăzită. Dacă vei fi atent vei primi mereu semne de la mine, iar povestea noastră va fi, parafrazându-l pe Monsenior, frumoasă și impalpabilă ca un jurământ care-și pune pecetea pe viitor. Cu dragoste și recunoștință, Leni”

Nu vroia să se gândească la ceea ce citise, nu vroia să recitească, să aprofundeze. Deschise larg fereastra și trase cu putere aer în piept. Aerul sărat din urmă cu an îl copleși, închise ochii și auzi clar, cu putere, valurile mării, țipetele pescărușilor, vocea ei. Se lăsă în voia acelei plutiri câteva clipe vecine cu veșnicia. Soarele coborâse la nivelul ferestrei, toate clădirile din jur aveau geamurile în flăcări. Față de mesajul de la Craciun, care-l dăduse peste cap, care-l duruse fizic ca o rană deschisă, acum nu simțea decât o liniște profundă, senzația că brusc crescuse în înalțime câțiva centimetri și că avea puterea de-a se uita la acel an ca la un  glob de sticlă din acelea în care ninge când îl întorci. Era deasupra. Acel an îi aparținea, era la libera lui alegere ce va face cu el, dacă va continua să jinduiască sau să-l folosească și el așa cum alesese Leni. Își aprinse tacticos o țigară, sorbi din paharul cu vin și, zâmbind, își duse mâna la inimă.