Cei de lângă noi

Pentru A.P.                                                                                                                                     

 

• Hai că m-ai zăpăcit cu sandvișurile alea, zici că plecăm în pelerinaj în deșert, sunt trei ore de drum și acolo ne așteaptă furnale de mâncare! Asta dacă plecăm azi!
• O să vezi tu ce bine or să prindă, pun pariu că până la ieșirea din oraș îmi ceri unul!

Paul înșfăcă rucsacul și geanta mare de piele maro și dechise larg ușa. Moni se mai fâțâi un pic apoi scoase cheia și încuie.

În mașină era frig și geamurile erau înghețate, Moni deschise căldura și căută un post de radio. Conducea prudent, zăpada era pe alocuri înghețată, nu era nici o grabă, plecau în vacanță, puteau ajunge oricând. Clara și ceilalți plecaseră de ieri să îngrijească de ultimele detalii, oricum era acolo bătrâna care ținea casa tot timpul anului, era clar că vor fi bine primiți oricând ar ajunge.

• Băi ce ți-e cu țara asta, drum european cu căruțe!

Paul ațipise pe locul de alături, așa că Moni dădu radioul mai încet și îi trase peste burtă puloverul care i se ridicase. Porni o ninsoare măzăriche, niște fulgi mici și înghețați pocneau fin la atingerea parbrizului. Cerul era acoperit și era limpede că se va întuneca devreme, mai ales ca ultima bucată de drum va fi prin mijlocul pădurii. ”O ursoaică cu pui a atacat ieri un cioban în satul prahovean …” se auzi la radio și Moni râse în sinea ei. La voi, acolo! La noi, în Bucovina, până și urșii sunt civilizați. Acolo crescuse împreună cu Clara, se cunoscuseră în vacanțele petrecute la bunici, când băteau dealurile și poienile împreună, răcorindu-se în apa Moldovei rece și aprigă. Într-una din acele veri, când treceau o punte îngustă, mai mult un buștean răsturnat între cele două maluri, Clara alunecase și se rostogolise în apă. Să tot fi avut vreo zece ani, încercă Moni să-și amintească. Ea sărise imediat, fără să se gândească, fără să-și imagineze ce s-ar fi putut întâmpla. Apa nu era mare, dar foarte repede, ieșiseră împreună julite la coate și genunchi și juraseră să nu spună bunicilor nimic despre pățanie, s-ar fi lăsat cu sperietură și consemn în curte, ceea ce nu-și doreau. Întâmplarea asta făcuse prietenia lor și mai strânsă, Clara spunea mereu că Moni îi salvase viața și că nu știa cum s-ar putea, vreodată, revanșa. Au râs ani în șir când lui Moni îi mai venea vreo idee trăsnită de ”revanșeală”. Fuseseră și colege de facultate, își știau toate escapadele, aventurile, toate înălțările și toate păcatele. Apoi Clara se măritase și plecase după bărbatul ei prin alte țări, dar revenea des și se vedeau cu aceeași bucurie de fiecare dată.

Paul se foi în scaunul lui și oftă în somn așa că ea coborâ și mai tare nivelul sonorului și schimbă postul. O șansonetă franțuzească învălui atmosfera și se întoarse către Paul, era o melodie pe care o îndrăgeau amândoi, pe care o ascultau des când abia se cunoscuseră. Bărbatul ăsta, un urs mare și blând fusese șansa ei. Se măritase foarte tânără și făcuse copilul, se chinuise cu lipsurile și-l ținuse în școli înalte pe bărbată-su, iar când acesta terminase școlile și specializările o părăsise. Câțiva ani de depresie adâncă o făcuseră să se îngrașe și să se urâțească, deși abia împlinise patruzeci de ani. Lucrurile s-au agravat după plecarea copilului la facultate, era singură cuc, nu răspundea la telefoane iar prietenii s-au panicat și pe bună dreptate. Atunci Clara preluase frâiele și o dusese aproape cu forța la un psihiatru. Terapia și grija Clarei o adusese la liman, iar o cură de slăbire drastică și faptul că începuse din nou să se îngrijească îi adusese înapoi o brumă de stimă de sine. Atunci Clara îi spusese, ei bine, acu tre să-ți căutăm și bărbat, ca să n-o iei înapoi de unde ai venit, iar ea râsese cu poftă, da, bărbații stăteau înșirați pe marginea drumului cu câte o floare în mână așteptând să fie aleși. Nu te tâmpi, îi replicase Clara, fiecare sac își găsește până la urmă peticul. Și așa a fost. Clara îl remarcase pe Paul, arhitectul cu care își construia casa de la munte, părea un tip atent, cu umor, așa că îl descususe cum numai ea știa și aflase că omul era singur, fără obligații. Siguranța Clarei când îi spusese despre el îi dăduse lui Moni de gândit. Ăsta-i omu tau, ți l-am găsit, îi spusese într-o duminică dimineață la o cafea. Ce știi tu, Clară, despre omul ăsta și de unde știi tu că-i al meu? Nu fi căpoasă, îi răspunsese Clara, eu simt lucruri pe care tu nu le-ai vedea nici dacă te-ar plesni peste ochi. Simt asta și simt că va fi un om important pentru tine. Moni se amuzase dar acceptase să-l întâlnească într-o după-amiază. Își amintea ziua aceea foarte clar, se văzuseră toți trei la o terasă, era iunie și cald, Clara purta o pălărie haioasă de pai, ca o bonetă, râsese când o văzuse și o apelase cu Abigail, ca pe una din gâștele din desene animate. Era era destul de încordată, Clara însă era relaxată și râdea, te comporți ca o elevă de gimnaziu de la Făurei picată prima oară în capitală, ce-i cu stresul ăsta?  De data asta mergi pe mâna mea, simt că-i loc de ”revanșeală”. Fusese o după-amiază plăcută, cum putea fi altfel pe o terasă pitulată sub niște nuci umbroși, cu o sticlă de roze pe masă!

Îl plăcuse, dar o cucerise de tot abia apoi, într-o seară când o invitase să-i viziteze atelierul. Îi descoperise atunci latura pasională, vorbea despre munca lui ca un îndrăgostit. Îi vorbise despre Vastu Vidya, știința arhitecturii sacre a indienilor, care pune în echilibrul casa, văzută ca microcosmos și Universul. O casă e un spațiu gol delimitat de plinuri, îi spusese, aceste plinuri au semnificații, ele devin un corp mai mare pentru corpurile care îl vor locui, iar acest corp trebuie să rezoneze cu armoniile superioare, cu aspirațiile celor care își vor trăi viața acolo. Aici intervine arhitectul. E o problemă de diagnoză, construcția, apoi, e floare la ureche. Fusese uimită și îi replicase ceva în genul și eu care-mi imaginam ca spațiul pur și simplu trebuie împărțit ingenios ca să ne încapă toate lucrurile și musafirii. Se amuzaseră, el deschisese o sticlă de vin, se așezaseră pe niște lădițe, printre planșetele uriașe. Există o știință a frumuseții, continuase el, care vorbește despre ritmul dintre dezvoltarea pe orizontală și cea pe verticală a unei clădiri, despre deschiderile care nu au voie să fie obturate pentru a nu împiedica energiile bune să se manifeste, despre dispunerea camerelor în funcție de poziția soarelui. De exemplu, cand soarele este în sectorul nordic, este timpul întunericului și al tainelor. Nordul este cel care conferă cea mai bună protecție valorilor, acolo se pune seiful casei sau dulăpiorul cu bijuteriile prețioase. Ea râsese și-l întrebase de casa Clarei, respecta chiar toate poveștile astea? Povești, ricanase el? Ea dăduse înapoi, nu am vrut să sune așa, eu sunt mai pragmatică, mă încred mai mult în ceea ce e vizibil și măsurabil.  Moni, poți să crezi sau nu în aceste lucruri, ele există, poate le vei descoperi mai târziu sau niciodată, încrederea sau neîncrederea ta nu le afectează lor existența, ci ție. Și ca să îți răspund, da, casa Clarei respectă aceste principii și o să vezi, nu arată nicidecum ca un palat sau templu indian, e o cabană confortabilă și plăcută pentru prieteni. Și ca să încheiem subiectul într-o notă mai veselă, cărțile indiene spun că Brahma, Creatorul, a oferit știinta construirii unei ființe ciudate, cunoscută sub numele de Vastu-Purush.  Această creatură, zic Vedele, la nevoie poate lua formă umană,  are grijă de casă și de locuitorii ei, dacă sunt respectate aceste canoane. Ei, o să-ți confirm asta când voi ajunge acolo, râsese ea și-și luaseră rămas bun, urmând să se vadă a doua zi…

• Frate, ce-am picat! Am dormit mult?
• Ai dormit ceva, suntem deja la liziera pădurii, mai avem doar vreo zece kilometri și ajungem.
• Cred că eram cam în urmă cu somnul, ai făcut așa de cald și bine în mașină, era clar c-o să ațipesc
• Bine ai făcut, ai avut o săptămână grea, nu vrei un sandviș?
• Hahaha, râse el, dacă nu adormeam erau mâncate toate, ba da, vreau.
• În punga de pe bancheta din spate, poți să-mi dai și mie unul.

Paul se întoarse și scoase pachețelele bine învelite, care aveau fiecare atașat un șervețel, îi întinse unul și și-l desfăcu pe-al lui. Călătorea mult, iar sandvișurile lui Moni îl emoționau de fiecare dată, nu era niște felii de pâine trântite peste niște felii de ceva, erau făcute cu atenție, cu câte o mică surpriză, cu o foaie de verdeață pentru aspect, arătau grija cu care femeia asta îl înconjura. Păreau foarte diferiți, atunci, la început, el vedea lucrurile într-o formă mai ezoterică, mai spirituală, ea părea extrem de carteziană și se gândise că treaba nu va merge între ei. Abia apoi, cu trecerea timpului, observase că doar exteriorul ei era terestru, aplicat, ingineresc. Sufletul lui Moni, toate gesturile ei, bunătatea și compasiunea strângeau laolaltă toată Grația de care Cărțile vorbesc. Gingășia cu care se purta cu ceilalți, grija pentru ei, credința ei nestrămutată în bine și adevăr erau, în fapte, ceea ce el exprima în cuvinte. El gândea spiritual, ea era astfel. Se gândea deseori la semnele care sunt oamenii din jurul nostru. Cum putem trăi alături de anumiți oameni ani în șir fără să vedem sensul profund al legăturii dintre noi?  Unde ar fi fost el acum dacă atunci când îi intrase Clara în birou pentru prima dată, ar fi vorbit cu ea ca un constructor, nu așa cum îi vorbise? Clara marșase imediat, era sensibilă la lucrurile astea, asta fusese cheia cu care luase proiectul, cheia cu care descuiase poarta către Moni. Se gândi ce s-ar face fără ea, fără bogăția lui, cum obișnuia să îi spună. Nici nu putea să își imagineze asta așa că își mută atenția pe seara ce va urma.  Știa că va trebui să suporte lamentările doamnei care avea grijă de casă, legate de alți musafiri care lăsaseră totul vraiște și distruseseră lucruri, asta dura cam o jumătate de oră, nu mai mult, doamna, de altfel drăguță, le făcea un fel de instructaj voalat iar ei se făceau că nu pricep și o compătimeau, se revoltau, mimau înțelegerea, după care fiecare la treaba lui, doamna se retrăgea în căsuța din spate și toata cabana era a lor. Probabil că ceilalți trecuseră de episod ieri, dar fiecare care apărea avea parte de același ritual. Merita însă efortul pentru că apoi urma masa de seară, un regal de bunătățuri din care nu putea să lipsească o ciorbă de fasole cu tarhon pentru care ar fi fost în stare să suporte ore de lamentări și imprecații.

Drumul șerpuia de-a lungul râului, cu o râpă adâncă în stânga și perete de piatră pe dreapta, plin de serpentine, așa că Moni era foarte atentă și reduse viteza. Ninsoarea pornise cu putere, măzărichea de la plecare se transformase în fulgi albi, deși și pufoși. Erau foarte aproape de cabană dar începuse panta, destul de pieptișă.

• Bagă faza lungă, e pustiu, nu ai pe cine orbi.

Moni aprinse faza lungă și frână brusc.  O umbră traversă drumul în fugă, om sau animal mare, greu de spus. Mașina se răsuci de două ori și începu să alunece sanie pe gheața de la marginea drumui, către prăpastie. Încercă să o redreseze, trase frâna de mână, nimic, mașina aluneca în spate ca o cutie de chibrituri pe un plan înclinat.

• Sari! Acum!

Centura lui Moni  se blocase, reuși într-un final să o deschidă și sări și ea.

Mașina continua să alunece, zăpada deasă le intra în ochi, nu aveau lumină să vadă unde e mașina. Se țineau în brațe tremurând.

• Mă duc să văd unde e…
• Nu te duci nicăieri, urcăm și vedem unde e mâine, pe lumină!
• Nu las mașina așa, Moni!
• Mergem sus, nu mai intereseaza mașina acum. Oricum nu ai ce să faci acuma, noaptea, ori a picat în prăpastie ori trebuie tractată, te rog, las-o pe mâine!

Urcară panta greu, sub zăpada pufoasă drumul era înghețat și alunecos, erau amândoi în pulovere subțiri, spaima le înmuiase picioarele și erau transpirați fleașcă.

***

Dis-de-dimineață comandamentul era organizat. Se speriaseră în seara dinainte și chiar dacă niște temerari vruseseră să iasă imediat , ceilalți îi convinseseră să o lase pe a doua zi. Stătuseră până târziu în jurul focului discutând și făcând planuri. Bătrâna sunase  pompierii din comună dis-de-dimineață și urmau să se vadă acolo. Lui Moni îi dăduseră un sedativ , așa că nu putea fi trezită.

Au găsit mașina exact la marginea prăpastiei, câțiva centimetri încă și s-ar fi prabușit.  Rămăsese chiar la piciorul podului,  dacă  nu ai fi știut ce se întâmplase ar fi părut că un șofer neglijent parcase la nimereală. Portierele erau închise, ceea ce era ciudat, dar din mașină nu lipsea nici un capăt de ață. Avea portbagajul un pic înfundat așa că deduseseră că, probabil, se proptise de un copac, ceva, care îi oprise alunecarea.  Acolo nu există nici un copac, a zis încet bătrâna care venise cu noi cafele, dar nimeni n-a băgat-o în seamă. Nu se preocupară prea mult, spaima serii trecute se evaporase, toată lumea era bucuroasă  așa că hotărâră să facă un grătar afară.

Soarele strălucea cu putere, zăpada se topea, streșinile curgeau. O parte dintre prieteni luaseră copiii și o porniseră la plimbare, Moni, care se trezise târziu pregătea carnea pentru grătar, iar Paul o ajuta. Era aplecată deasupra blatului din bucătărie iar el s-a aplecat peste ea și a luat-o în brațe. S-a întors și l-a cuprins și ea și au rămas așa câteva minute bune. Clara apăru și-l rugă pe Paul să mai vadă de foc.

Jarul era gata. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau flămânzi și gălăgioși, Moni scoase afară farfuriile și tacâmurile și toată lumea se așeză, zgomotoasă, care pe unde apucă, în curtea mică. Carnea sfârâia îmbietor și copiii nu mai aveau răbdare. Paul o învârtea ca un expert cu cleștele dar mai era nevoie de câteva minute.

• Încă un pic, să se facă cum trebuie, ia ziceți, pe unde v-ați plimbat, ce ați văzut?
• Am fost în sat la târg, am coborât până la râu și ne-am întors, tati ne-a arătat unde ați găsit mașina azi dimineață, am făcut poze, vrei să vezi?
• Sigur, răspunse Paul, vino-ncoace!

Băiatul îi băgă telefonul sub nas și Paul începu să ruleze cu degetul pozele. O zi de iarnă caldă, luminoasă, copii cu nasuri roșii alături de părinții lor, un cățel, râul învolburat, parțial înghețat, podul și la capătul lui, în locul în care se oprise mașina, în pământul moale, mustos și negru două urme umane imense și un ghiocel.