Salata de ouă

Trenul abia se târăște. Mirosul acru, persistent s-a estompat sub adierea unui pui prăjit pe care doamna grasă din față tocmai l-a despachetat din sacoșa de rafie cu pătrățele albe și roșii. Sfâșie cu vădită poftă animalul, îl întinde pe șervetul în care era învelit și îi asortează doi căței de usturoi . Urmează pâinea și, evident, un șâp mic din care trage o dușcă. Îi întinde, prietenoasă, șâpul, el refuză zâmbind și iese pe culoar. Mirosul în compartiment e de nedescris și se gandește cine naiba i-a crescut pe oamenii ăștia, ce soi de familii fac copii și-i trimit în lume ignorând-o pe ea, pe lume, cu atâta sictir. Atmosfera în compartiment e animată, numai lui i s-a părut deplasat episodul, restul poporului a scos de prin sacoșe diverse sendvișuri, fructe și s-a încins o masă comună, plină de voie bună.

Deschide geamul și aerul rece îl plesnește brutal peste față. Acum câteva zile era fericit. Acum nu mai e decât amorțit, rece, sfâșiat ca puiul ăla, săracu. Își scoate ochelarii și îi șterge cu poala tricoului. Tricoul de la ea.

S-au cunoscut în avionul low cost care zbura către Cairo, fix acum un an. Remarcase încă de la îmbarcare ca aveau genți de umăr la fel, un fel de cutii pătrățoase de piele numai bune pentru un instalator sau un fotograf. Zâmbise, în sinea lui, gențile astea erau un semn distinctiv acum douazeci de ani, dar moda vine și pleacă, doar niște împătimiți ar fi umblat douăzeci de ani cu aceeași geantă. Si, treacă meargă când e vorba de un bărbat, dar o femeie fidelă unei singure genți e ceva straniu. În plus îți dădea un indiciu clar despre vârstă, deși ea nu și-o arăta. O văzuse din spate, îl intrigase geanta, era foarte curios să îi vadă fața. Urcarea în autobuzul de pistă îi oferise ocazia.O slăbătură deșirată, rasă în cap, cu ochi de un albastru clar, de husky si cu un nas ascuțit, de vrăjitoare. Părea de departe o acritură, așa că entuziasmul inițial se topise instantaneu.În avion se nimeriseră alături. Hai că deja…își spusese și își scosese cuminte căștile, cartea și ochelarii, pregatit pentru un drum de peste trei ore. Decolarea fusese abruptă dar nici zborul de croazieră nu era lin, iar la un moment dat, un gol de aer îi băgase pe toți în sperieți. Ea îl luase de mână îngrozită și-i spusese: nu vreau să murim! Mai târziu îi veniseră în cap tot felul de replici deștepte la spaima ei, dar atunci nu fusese în stare să îngaime nimic. Era catatonic. După ce zborul își reluase cursul normal, ea scosese din punga de duty free o sticlă de burbon și atmosfera se înseninase. Aflase că era egipteancă, se născuse în Cairo dar trăia în Italia, era fotoreporter. Își reconsiderase prima impresie, ochii aceia albaștri neobișnuiți în contrast cu pielea întunecată, buzele pline, bine conturate,  zâmbetul larg care-i dezvelea o strungăreață veselă și o privirea caldă făceau ca nasul de vrăjitoare să-și piardă din potențialul amenințător. Interesant era că lipsa părului îi evidenția trăsăturile, le lăsa să respire, îi scotea în evidență liniile fine ale obrajilor și arcada grațioasă a gâtului. La aterizare era clar că se plăceau dar au evitat, deliberat, să schimbe numere de telefon sau să spună unde vor locui. Coincidența părea prea evidentă și nu trebuiau să-i dea curs. Își văzuseră fiecare de cei care îi așteptau.

Trenul oprește , o gramadă de oameni cu bagaje urcă și se vede nevoit să intre în compartiment, să le facă loc. Lumea dinauntru a mâncat și s-a împrietenit, își spun pe nume și e limpede că e în plus. Zâmbește strâmb și-și pune căștile pe urechi, gest salutat fără cuvinte de întreaga adunătură care își reia conversația. Pe geam câmpuri înghețate, unele după altele, un pustiu arid, cu petice de zăpadă zoioasă, o iarnă stearpă, urâtă, ostilă și gându-l aruncă din nou în trecut, la cealaltă iarnă.

Pe el îl aștepta la aeroport Samir, un inginer nigerian care trăia acum in Cairo, pe care-l cunoscuse la un congres. Samir îl contactase să îi propună o afacere, o serie de aplicații de localizare, domeniu în care, fără modestie, era cel mai bun. Nu îi oferise prea multe detalii, trebuiau să discute față în față, așa că îl invita să descopere Egiptul într-o vacanță lucrativă.  Se îmbrățișaseră scurt iar el o urmărea cu coada ochiului, se întalnise cu un tip, american după aspect, genul ăla de mascul înalt-dulap, cu fălci pătrate, spălăcit. Își zâmbise sieși. El era un greiere ațos, cu un păr țepos, înalto-deșirat, exact opusul fiarei blonde care o aștepase pe ea. Asta e, a fost o întamplare fără urmări, își spusese, nu avea nici o importanță, dar acel ușor fior de gelozie îl gâdilase neplăcut. Trăncăneala lui Samir, un limbut și jumătate îl scosese din acea stare și au părăsit aeroportul.

Își verifică telefonul, mortăciunea asta de tren sigur are întârziere, nici o pagubă, oricum nu-i nimeni să-l aștepte sau să se îngrijoreze că întârzie. Copilul din fața lui, de vreo trei ani, se foiește mereu printre picioarele tuturor, enervându-l pe tată-su care-l zmuncește brutal și-l înfundă în canapeaua desfundată. Cel mic începe să urle și nici căștile nu mai ajută, cele doua femei din fața lui, grasa cu puiul și cea de lângă, o mamaie cu permanent mic, ca o cască neagră, încep să cocoloșească plodul, să se maimuțăreasca doar l-or face să tacă. Atmosfera e irespirabilă, așa că iese din nou pe culoar. Din padurea prin care trec nu se mai disting copacii, trenul a prins viteză și el își imaginează cât loc e pe lumea asta în care să te retragi ca să mori. Nu trebuie sa faci nimic, decât să sari din tren într-un loc ca ăsta, prin care nu trece picior de om și să zaci în ger câteva ore. Fără durere, fără suferință. Își lipește fruntea de geamul rece și închide ochii.

Plecaseră de la aeroport direct la Samir acasă, făcuse un duș și ieșiseră la masă. Orașul era un furnicar cald, plin de mirosuri, unele apetisante, altele mai puțin, toate puternice, toate marcante. Lume multă și pestriță, grupuri de turiști de toate națiile și vârstele urmate de cohorte de egipteni care încercau să le vândă  țigări de contrabandă, coliere din semințe și flori uscate, eșarfe, papirusuri, mici statuete, tot felul de suveniruri, care mai de care mai ”originale” la preț de chilipir. Identificase cel mai persistent miros neplăcut, acesta se datora trăsurelelor care făceau turul orașului, trase de cai care se ușurau unde se nimerea, în mijlocul drumului. Mașini ale căror portiere aproape cădeau se intersectau claxonând, aparent fără nici o regulă, într-un vacarm de motoare vechi, claxoane stridente, ofertele negustorilor și tânguiala muezinului.

Samir îl dusese la un mic restaurant local și se delectaseră cu delicioase și aromate mâncăruri de năut, linte și legume și remarcase că nu-i lipsea carnea, mai ales că încheiaseră cu o bere locală foarte bună, rece ca gheața.

O porniseră apoi pe străduțele mici și înghesuite care dădeau în bazar, abia a doua zi urmau să se apuce de lucru. Samir se întâlnise cu un cunoscut și cum discuția celor doi se prelungea, îi spuse acestuia că o ia înainte și că se vor găsi cu telefonul. Umbla hai hui prin bazar, printre munții de condimente colorate din care recunoștea maxim patru, printre blănurile opulente și milioanele de poșete, parfumuri, haine și delicatese locale, fiecare vânzător avea o ofertă de nerefuzat și-i aținea calea, mulțimea se ondula când încoace când încolo, împingându-l sau mai bine zis târându-l. Plătise o înghețată și se pregătea să iasă din dugheană când, într-un geam lateral o zărise. Tresărise atât de brusc că înghețata îi scăpase din mână. O luase la fugă într-acolo dar puhoiul de oameni se mișca în ritmul lui, își făcuse loc cu coatele, cerându-și scuze, înjurând în gând, transpirat, turbat. Se oprise deznădăjduit, o pierduse. Stătea în mijlocul drumului ca lovit în cap, palid, cu privirea fixă. O turistă se oprise întrebându-l dacă e ok, dăduse din cap că da și se așezase pe o banchetă din fața unui magazin de suveniruri. Egipteanul dinăuntru, atent, îi oferise imediat un ceai, iar când a intrat cu paharul gol, să mulțumească, ea tocmai dădea să iasă. Au rămas o clipă nemișcați, lui i se uscase brusc gura, iar ea a dus un deget la buze, apoi i l-a pironit în piept. În magazin s-a făcut liniște, doar muezinul, filtrat prin forfota de afară, chema la rugăciune.

Geamurile trenului sunt la un deget distanță de cheder și vântul aspru șuieră pe culoar. Se simte înghețat, amorțit dar perpectiva de a intra în compartimentul aglomerat și puturos nu-l atrage, își încheie geaca și își pune gluga. Gândul că va ajunge într-un loc cald, ferit, familiar îi încălzește pe oameni care călătoresc așa ca el, în condiții neprielnice. Nu e cazul lui, va ajunge într-o haltă împuțită și întunecată la lăsarea serii și va trage la primul stabiliment de cazare pe care îl va întâlni. Mâine acolo va ajunge Colea, partenerul lui Samir și vor purta discuția finală. E speriat. Jocul ăsta e clar dintr-o altă ligă și nu poate să-l ducă la capăt. Respiră adânc. ”Biletele la control” îl extrage din gânduri. Intră în compartiment după bilet și, din obișnuință, strânge în mână buzunarul în care micul card de memorie se simte prin țipla pachetului de țigări. Lumea din compartiment se pregătește de coborâre. Plodul plângăcios a obosit, taică-su îl aburcă în brațe și se încolonează cu toții pe culoar.

***

Câteva secunde trecuseră atunci dar a știut că, atunci când se va gândi la ele, or să îi pară ani. Se priveau intens, curioși, se măsurau, se evaluau. O porniseră prin mulțimea pestriță fără nici un cuvânt, fără să întrebe sau să răspundă unor întrebări care ar fi fost firești. Ieșiseră din bazar și dăduseră nas în nas cu Samir. Întâlnirea fusese firească, îi lăsase pe fiecare să se prezinte pentru că nu-și mai amintea numele pe care i-l spusese în avion, deși avea o stranie senzație că era altul decât cel pe care i-l spusese atunci lui Samir. Cinaseră împreună, el o condusese acasă cu un taxi, iar la despărțire ea ii propusese să se întâlnească a doua zi la prânz. Fusese un pic surprins, dar nu pusese întrebări.

Se întâlniseră a doua zi undeva, pe o străduță care urca șerpuit pe un deal, printre palmieri și ficuși și se așezaseră pe o terasă de unde se vedea orașul cu clădirile lui amestecate, de la blocurile cenușii din cartiere la zgârie norii zonei de afaceri, turnurile grațioase ale moscheilor și platoul piramidelor. Nilul strălucea leneș în bătaia soarelui, străbătut de mici ambarcațiuni cu pânze, orașul era departe, forfota lui obositoare, viermuiala aceea continuă nu ajungea la ei. Încercase să înțeleagă, în noaptea ce trecuse, ce-l atrăgea atât de mult la ea, conversația serii care trecuse fusese banală, nu se remarcase prin nimic, Samir, cu limbarița lui nesfârșită vorbise numai despre afaceri, deși în cu totul alt registru decât vorbea cu el, ea conversase de formă, nu păruse prea interesată de subiect ci mai degrabă de el, îl privea cu coada ochiului deși părea că vorbește cu inginerul. El făcuse la un moment dat o remarcă despre capul ei, ușor țuguiat, iar ea râsese și îi explicase că în Egiptul antic capetele nou-născuților aparținând  nobilimii și inițiaților, adică preoțimii erau în mod deliberat alungite, printr-un procedeu destul de complicat, pentru a se deosebi de restul populației, fiind un semn de apartenență la clasa sociala care descindea din zei, dar ca, nu era, desigur, cazul ei.

***

Își amintește că undeva, prin buzunarul exterior al genții aruncase la plecare un sendviș cu humus și roșii și începe să-l caute. Da, pâinea s-a cam înmuiat dar îi e prea foame ca să-i pese. Îl hăpăie din două înghițituri și mai cotrobăie după un rest de biscuiți. S-au cam sfărâmat în punga lor așa că pune punga la gură și molfăie firimiturile. E dubioasă rău treaba asta cu Samir. Îi va da lui Colea ceea ce a lucrat cu Samir și se va spăla pe mâini. Dacă ea ar fi fost în viață poate ar fi riscat și da, ar fi fost ultima dată când ar fi făcut așa ceva, s-ar fi retras amândoi undeva, într-un sat liniștit din Provence și ar fi trait fără griji. Inima i se strânge. Dacă ea ar fi trăit….

 

***

Zilele care urmaseră lucrase cot la cot cu Samir. Inginerul era isteț, nu-i spunea tot, îl testa mai tot timpul și asta îl enerva. Îi verifica e-mailul, iar el știa , îi umbla prin lucruri deși, aparent, se înțelegeau de minune. Cu ea se vedea seara, se plimbau pe malul Nilului, printre fetele și băieții care stăteau pe jos, pe covorașele lor colorate, mâncând fistic sau baclava. Într-una din seri, la vreo săptămână de la prima întâlnire, îl luase de mână și cu cealaltă făcuse exact gestul de atunci, din bazar. Fără nici un cuvânt o urmase pe niște străduțe întortocheate, printre niște case joase, unde mirosea puternic a pământ ud și a flori putrede. Încercase să înțeleagă ce se petrecea dar ea era foarte serioasă, concentrată, atentă, așa că n-o stresase cu nici o întrebare. Au mers așa mai bine de o oră și au ajuns în poarta Orașului Morților, el-Arafa.Îl văzuse din afară, de pe malul râului, dar nu îi trecuse niciodată prin cap că ar putea călca pe-acolo. Întins pe o suprafaţă de câţiva kilometri, la periferia capitalei egiptene, Oraşul morţilor avea o reputație stranie. Un vechi cimitir islamic servea drept adăpost câtorva sute de mii de oameni. Treceau printre colibele joase care adăposteau criptele morților și unde locuiau  cei vii care, la acea oră, stăteau pe scaune de lemn la marhinea drumului, fumând șișa. Se uitau destul de urât la ei, dar ea îi spusese să nu se agite, să meargă calm fără să-i privească. La una din căsuțe s-a oprit, a deschis ușa și a spus câteva vorbe în egipteană. Înauntru s-a aprins o lumină și au intrat. În fața lor stătea un bărbat imens, într-o gallabie verde șters, care mormăise ceva și apoi ieșise. Casa avea pământ pe jos, iar într-un colț era ceva ce semăna a laviță de dormit, acoperită cu pături. Pe masă un castron de plastic cu smochine verzi și o carte de rugăciuni. Ea își scosese telefonul și îl ceruse și pe al lui. Verificase apoi că acolo nu era semnal și abia apoi începuse să vorbească. Îi spusese că acel coleg care o întâmpinase la aeroport, ”americanul” era un jurnalist care investiga o afacere de trafic cu organe umane și îl suspecta pe Samir ca făcând parte din rețea. Era o treabă foarte periculoasă și îl rugase să-i spună cu se ocupa, de fapt Samir și care era rolul lui în acestă chestie. El o întrebase de unde știa el că ea nu e omul lui Samir, pusă să-l verifice? Ea râsese cu râsul ei frumos și-i spusese simplu că ea era de partea băieților buni și că misiunea ei era să-l protejeze. El îi descrisese în amănunt care era rolul lui, avea de codat niște fișiere, muncă de IT, pe de altă parte nu știa la ce folosesc acele aplicații la a căror creare servea munca de criptare. Ea îi spusese că vor veni aici în fiecare seară după plimbarea pe Nil ca să poată vorbi. O întrebase cine e matahala care îi întâmpinase și ea zâmbise spunându-i că fiecare om are câte un înger păzitor, așa cum ea era îngerul lui, Hasan era îngerul ei și-l sărutase atât de intens că-i tăiase respirația. Făcuseră dragoste pe lavița incomodă care mirosea a câine ud și i se păruse cea mai frumoasă noapte de dragoste din viața lui. Dimineața următoare îi spusese lui Samir că iși va închiria o cameră la hotel pentru că o reîntânise și vroiau să aibă un loc al lor. Faptul că Samir primise vestea extrem de relaxat îi confirmase banuiala că erau urmăriți, habar nu avea cum dar toate măsurile de precauție trebuiau luate. Închiriase o cameră aproape de centru dar care avea o scurtătură minunată către el-Arafa, pentru a ajunge și a se intoarce de acolo fără să dea de banuit. Știa că Samir va împânzi camera cu microfoane așa că accesul la cimitir era esențial. Acolo, în zilele care urmaseră, ea îi arătase niște poze ale lui Samir în compania unor personaje cheie ale afacerii care mergea adânc în zona guvernamentală, iar documentarea făcută de ”american” spunea o poveste care-i dădea amețeli. Îi propusese să ia avionul împreună și să dispară amândoi dar ea îi spusese că nu încă, le trebuiau mai multe dovezi. Știau amândoi că viața le era în pericol dar se îmbărbătau reciproc că vor reuși. Lucrau dimineața, la prânz se întâlneau la o cafea și o plăcintă preț de jumătate de oră, iar apoi se întorceau la treabă. Serile și le petreceau pe balconul camerei de hotel, ea îi povestea despre misterele piramidelor, știința vechilor egipteni  despre moarte și nemurire, chestii ciudate, multe de neînțeles pentru un stăin. La miezul nopții intrau și stingeau lumina, apoi, în majoritatea serilor dădeau o fugă in el-Arafa. Acolo țineau toate pozele, documentele, informațiile care veneau de la ”american” sau pe care le adunase ea.  Era esențial ca Samir să nu bănuiască cu ce se ocupau, așa că ea îi trimtea zilnic pe e-mail poze de la ședințe foto cu manechine celebre de pe platoul Piramidelor, de pe malul Nilului, de la baza Sfinxului, fiind amândoi siguri că Samir le va vedea. Înțelesese demult ca ea nu era un simplu fotograf, dar această desfășurare de forțe pentru a-i acoperi activitatea, care implica o gramadă de oameni și de bani îi arătau cât de importantă și, de asemenea, primejdioasă era activitatea ei și că, era limpede, făcea parte dintr-un sistem bine pus la punct, care beneficia de resurse serioase. Într-o după-amiază ea îl sunase mai devreme zicându-i că nu mai are chef de muncă, să se vadă într-o oră, avea chef de o plimbare. L-a dus la moscheea Amr, cea mai veche moschee din Cairo și-i povestise că, într-o scriere, Borges afirmă că aleph, un fel de oglindă a Universului, se află ascunsă într-una din coloanele acestei moschei. Tot el spune că este o coloană ascunsă și că nu poate fi găsită decât de cel care o caută cu credință, iar ea îl adusese acolo ca să-i testeze credința. Îi făcuse jocul, numărase pe orizontală cele 30 de rânduri de coloane și pe verticală 12 rânduri, ceea ce inmultit dădea 364 și îi spusese că, probabil, egiptenii, autorii calendarului cu 365 de zile anuale ridicaseră moscheea cu 365 de coloane. Luase chestia cu aleph ca pe o metaforă și nu-i acordase prea multă importanță.  Trecuseră deja două săptămâni de la mutarea la hotel când, într-o seară, plecând de la Samir unde lucrase toată ziua acesta îi spusese brusc că nu vede cu ochi buni relația lor. Nu sărise cu gura conform primului impuls, trebuia să încerce să afle de la Samir dacă, ce și cât știe despre ea. Acesta nu-i dăduse însă explicații, doar îl avertizase că sunt multe în joc și e posibil ca ea să fie o agentă infiltrată. Știm să ne protejăm foarte bine, să ții minte asta, s-ar putea să ieși pârlit din povestea asta. Îl speriase. Se liniștise atunci cu gândul că nici el nu stătuse degeaba, gasise și el la Samir diverse informații despre persoane cu funcții importante în Guvern, informații care, la o adică, ar fi putut să îi protejeze. Dacă s-ar fi speriat, însă, suficient, dacă ar fi luat-o pe sus și s-ar fi urcat a doua zi într-un avion spre orice destinație de pe fața pământului, poate că azi ea ar fi trăit.

***

Ușa compartimentului se deschide și un tip elegant, grizonat, vorbind în engleză, își cere voie să se așeze. Are o vagă senzație că îl știe de undeva, evident că nu are de unde să-l cunoască dar ceva din aerul lui îi e extrem de familiar. Îi face semn afirmativ cu capul și încearcă să-și dea seama după peisaj pe unde se află. Mai sunt vreo două ore de mers și se gândește că ar fi bine dacă ar putea ațipi. Tipul din față, extrem de politicos, începe o conversație despre starea trenurilor, despre civilizație, despre alte țări. Nu-i vine să ușuie omul, răspunde, comentează deși nu prea are chef. Omul scoate un termos elegant din aluminiu din geantă,  scoate două pahare metalice din capac și îl invită la o cafea. Da, poate asta e soluția, poate nu somnul ci o cafea l-ar putea scaote din apatia asta. Grizonatului îi sună telefonul și acesta iese pe culoar să vorbească.Cafeaua e fiebinte și aromată, condimentată cu cardamon și asta-l duce instantaneu cu gândul la ultima lor dimineață. Aveau întâlnire în fața muzeului de Egiptologie, ea avea în mână două cafele aromate cu hell, exact ca cea de acum , preferata lor. O văzuse de pe cealaltă parte a străzii și aștepta să se mai strângă câteva persoane ca să poată traversa. Îi făcuse cu mâna și atunci mașina capcană sărise în aer. Nu își amintește exact cum a ajuns acolo, cum a traversat, cum și-a făcut loc prin mulțimea isterizată care urla și încerca să scoată răniții, își amintea doar vaierele și mirosul de carne și cauciuc arse. Nu reușea să își facă loc, oamenii se îmbulzeau, se călcau în picioare, circulația se oprise și se auzeau sirenele ambulanțelor care soseau când a zărit-o. Era acoperită cu o pătură, doar vârful căpușorului ascuțit se ițea de dedesubt. Se pierduse cu totul, probabil leșinase pentru că în momentul următor pe care și-l amintea ambulanțele plecaseră iar Hasan îi dădea niște apă. Mult mai târziua avea să se întrebe ce căuta Hasan acolo, atunci însă era pierdut, orb, surd. Era pietrificat de spaimă. Deci așa lucrau băieții, era limpede că și firul lui se apropia de par. Nu știa ce să facă, unde și cum să dispară, era, însă limpede că îl vor găsi înainte de-a face orice mișcare. Hotărâ să se comporte ca și cum nu ar fi bănuit nimic, să facă pe prostul. Il sunase pe Samir iar acesta îi promisese ca va verifica la spitalul care trimisese ambulanțele. Hasan îl târâse după el până în centru, îl depusese pe o terasă, îi comandase un suc de portocale și o cafea și plecase, scriindu-i pe șervețelul de pe masă ”ora 22”. Își bause cafea și sucul și moale ca o cârpă luase un taxi până la Samir. Acesta părea sincer afectat, sunase la spital și nu o găsise, abia morga îi confirmase că era acolo. Fusese identificată de ”american ” și, pentru că, aparent nu avea pe nimeni, statul urma să o înmormânteze până la sfărșitul zilei. Vroia să o vadă, să iși ia rămas bun, iar Samir se oferise să îl însoțească. Nu i se permisese, nu era rudă, nu reușise.  Se înmuiase din nou iar Samir l-a ajutat să se așeze și i-a promis că se va ocupa el de tot, că va fi înmormântată așa cum trebuie, conform credinței ei și a obiceiurilor locale. Ar fi vrut să moară pe loc, să abandoneze, să urle în piața mare dar își dădea seama că va împărtăși aceeași soartă. Îi spusese lui Samir că merge la hotel să facă un duș, iar acesta îl asigurase că se va ocupa de ce e nevoie. Ajuns la hotel se dușase, băuse două beri la terasa hotelului și pornise în căutarea unui taxi  care să-l ducă, pe căi ocolite, catre el-Arafa. Se lăsa înserarea, se afundase pe niște străduțe întortocheate, un vânt aspru aducea rafale de nisip și-i lăcrimau ochii, muezinul chema la rugăciune,  iar la un colț de stradă dăduse nas în nas cu Hasan. Acesta îi aruncase pe umeri un soi de pelerină de lână și îl trăsese, cateva sute de metri mai încolo într-un gang de unde urcaseră într-o prăvălie de parfumuri. Într-o cămăruță din spate, mică și înghesuită îi aștepta ”americanul”. Îi spusese că viața îi e în pericol, nu Samir era capul răutăților, acesta chiar încercase să îl protejeze dar alții îl doreau eliminat. Trebuia să profite de moartea ei, să acuze nebunia șocului și să părăsească orașul cât mai curând. Îi promisese că așa va face și se despărțiseră repejor. Hasan îl escortase până la o stradă mai răsărită apoi se retrăsese fără un cuvânt, ca o pisică. Două zile mai târziu, după ce zăcuse în pat terminat părăsea Cairo cu aceeși cursă low-cost cu care venise. Samir fusese foarte înțelegător, îl rugase doar să se vadă cu Colea și să-i dea cardul cu coduri, după care urma să-și vadă de viața lui de mai înainte.

Cafeaua aromată i-a făcut poftă de o țigară. Iese pe culoar și își aprinde una, mulțumindu-i grizonatului pentru cafea. Acesta îl întreabă unde merge și se minunează de numele văgăunii.  Îl cuprinde o ușoară amețeală.Vântul șuieră pe culoar și decid, de comun acord să intre în compartiment. Aici e cald și îl încearcă o stranie oboseală, i se închid ochii. Încearcă să și-i țină deschiși cu tot dinadinsul, numărând stâlpii de telegraf. O curbă în ac de păr taie trenul în două și într-o fracțiune de secundă zărește ultimul vagon iar în ultimul geam o vede, trăgând cu nesaț din țigară. Ultima imagine înainte de-a se scufunda într-un somn greu. Grizonatul se ridică, verifică dacă chiar doarme, ciupindu-l ușor de obraji, strânge termosul, scoate o sticlă de alcool puturos și-și toarnă din belșug pe haine,  îi strânge și lui lucrurile și îl înșfacă de mijloc, târându-l pe culoar, cântând tare, ca un bețiv cu chef. Nu e propriu-zis adormit, nu-și poate ridica pleoapele dar se opintește slab din picioare. Spre capătul vagonului, dintr-un compartiment cu ușa deschisă doi muncitori îi privesc suspicios, grizonatul râde și le face cu ochiul, prea mult alcool indică semnul cu pumnul strâns și degetul mare la gură,  oamenii râd și ei și îl ajută cu bagajele. Ar vrea să țipe, să se împotrivescă, dar e doar o gelatină fără oase. Trenul oprește, cei doi îi ajută să coboare și, ajuns jos își pierde cunoștința.

***

Își mișcă anevoie capul și o durere ca o mie de ace îi aduce lacrimi în ochi. E țeapăn, nu poate deschide ochii decât mijiți, lumina îi face rău, habar nu are unde se află, nu își amintește nimic din momentul intrării in compartimentul trenului împreună cu grizonatul. Privește în jur, e într-un pat, într-o cameră curată, cu așternut apretat și perdele de tul brodate. Pe masă o carafă cu apă, un pahar și o cafetieră plină cu cafea proaspătă îi dau curaj să se ridice. Toarnă cafeaua și atunci observă plicul pe care-l desface cu ochii mijiți și mâinile tremurânde.

”Dragul meu, aceste rânduri te vor găsi cu bine, sper. O să încep spunându-ți că ai intrat in vizorul agenției în momentul congresului  în care, de altfel, l-ai cunoscut și pe Samir. Ai fost evaluat și mi-ai fost repartizat. Ți-am urmărit activitatea și întâlnirile, proiectele și comunicările, ți-am apreciat inteligența, ingeniozitatea și curajul. Intuiția îmi spunea că e vorba de mai mult, că faptul că aveam să ne întâlnim avea o altă semnificație, una definitorie, cardinală, dar nu aveam nici un fel de idee în ce ar fi putut consta.

Ca să-ți explic această intuiție trebuie să îți povestesc puțin copilăria mea.

M-am gândit mult la fraza aceea pe care am spus-o în avion, în timpul golului de aer: nu o premeditasem, dar ea exista cumva în subconștientul meu legat de ceea ce ne aștepta, iar acea cădere de câteva secunde a prilejuit exprimarea unei temeri ascunse, pe care n-o conșientizasem până atunci.

M-am născut în Cairo și nu am mers niciodată la școala publică. Tata, dintr-o veche familie engleză stabilită de multe generații în Cairo, era egiptolog , un tip studios, care avea pe biroul de acasă enciclopedii alături de atlase geografice, hărți de astronomie, cărți vechi, manuscrise de care mă apropiam cu sfială. Timpul petrecut cu el nu era, ca la alți copii, cu înălțat de zmee sau alergat prin parc, nu punea mare preț pe condiția fizică, jocurile noastre erau legate de probleme de matematică, de numele corpurilor cerești sau ale galaxiilor, de zeitățile egiptene și atributele lor. Mama , provenită dintr-o familie egipteană nobilă cu rădăcini foarte vechi era o persoană foarte instruită,  o fire extrem de intuitivă, cu o inteligență nativă deosebită. Vorbea puțin, evita discuțiile banale, de umplut timpul și niciodată nu vorbea despre alții, se rezuma la fapte, la relatarea nudă a întâmplării, fără să emită judecăți. Era o femeie frumoasă cu încheieturi delicate și un păr bogat și strălucitor, de un negru intens, care în copilăria mea părea că îi crea in jurul capului un halou albăstrui. Toată educația am primit-o acasă, de la părinți, rude și prietenii lor, era o tradiție de familie. Am învățat tot ce învață în mod normal un copil la școală numai că dintr-o altă perspectivă: matematica se referea la sensul sacru al numerelor și la semnificația lor cosmică și filosofică, fizica și chimia își etalau valențele străvechi de descoperire a înțelepciunii, muzica avea rolul de a pune ființa umană în strânsă conexiune cu sacrul și tot așa. Pot spune că de la o vârsta mică am luat contact cu ceea ce azi aș descrie ca fiind doctrina societăților secrete  în mod natural, fără să fi avut conștiința că ceea ce învățam era ceva ieșit din comun. Sigur că pe lângă aceste cunoștințe învățam și ce e necesar traiului curent, dar nu acolo era accentul. Un mare rol în educația mea l-au avut mama și sora ei de la care am învățat partea subtilă, feminină a cunoașterii. Ele spuneau că totul în Univers este o oglindă a conştiinţei, materia este conştiinţă sub formă cristalizată iar iubirea este vibraţia exactă la care reacţionează materia. Iubirea nu poate exista fără acceptare, iar acceptarea nu este simpla toleranță, ci cunoaștere superioară. Vechii egipteni nu împărțeau lumea în două polarități sexuale, luau în consideraţie patru modele sexuale de bază: masculin, feminin, bisexual şi neutru. Acestea erau împărţite mai departe în multiple polarităţi: modelul masculin în masculin – heterosexual şi masculin – homosexual; modelul feminin în feminin – heterosexual şi feminin – homosexual și așa mai departe. Rezultau deci opt tipuri principale de sexualitate care corespundeau celor opt vârfuri ale stelei tetraedrice înscrise în jurul corpului uman. Înțegând asta și analizând lumea după aceste principii puteai accesa sistemul de inițiere pe care eu l-am parcurs timp de doisprezece ani și care a avut ca finalitate accesul la învățături străvechi, altfel inaccesibile. Vorbesc aici despre Mer-Ka-Ba, un câmp de energie cristalină care aliniază corpul și spiritul și poate fi un vehicul între dimensiuni. Aici, dacă te-ai blocat, o să te rog să îți imaginezi o lingură care intră într-un bol cu supă. Dacă tu ai fi o ființă bidimensională, ai percepe doar planul de formă ovală al intersecției lingurii cu supa. Nu ai avea cum să percepi cea de-a treia dimensiune, adâncimea lingurii. La fel, dimensiunile din jurul nostru sunt multiple, noi le percepem doar pe cele trei pentru care avem simțurile dezvoltate. Vorbeam mai devreme de modelele de sexualitate ale vechilor egipteni, Mer-Ka-Ba se activează într-un fel în mod masculin, în alt fel feminin. Mai mult, activarea feminină a Mer-Ka-Ba dă posibilitatea transferului unor abilități persoanelor neinițiate, cum ai fi, de exemplu, tu, atunci când inițiatul decide.

Revenind la mine, toate aceste cunoștințe le-am deprins studiind, discutând, aprofundând documente care se găsesc în Cairo în anumite biblioteci dar o întâmplare a fost cea care mi-a arătat cum funcționează concret. Se întâmpla la un an de la moartea mamei, chiar în ziua în care am împlinit optsprezece ani, iar tata l-a adus acasă pe Hasan și mi-a spus că voi locui o perioadă cu el. Înțelegeam că se întâmpla ceva, dar nu știam ce, încrederea pe care o aveam, însă, în el m-au făcut să nu pun întrebări. Am plecat cu Hasan în deșert timp de o săptămână. Acolo am învățat să activez Mer-ka-Ba prin respirație, meditație și alte tehnici specifice. Într-una din nopți, sub cerul cu stele cât pumnul, în zgomotul sforăitului lui Hasan care mersese deja la culcare am avut prima experiență, am pășit peste dimensiunile cunoscute. Era ca și cum până atunci aș fi fost într-o barcă pe un râu, atentă doar la stâncile din cale, fără să știu ce mă așteaptă, acum eram o pasăre în zbor deasupra râului, vedeam în spate tot cursul sinuos și în față toate cotiturile apei, dar mai mult, vedeam, de jur împrejur, câmpiile și dealurile printre care râul trecea, ca un fir de argint într-o mare de verde și galben. M-am văzut pe mine de sus, i-am văzut pe ai mei și am știut imediat că ceva se întâmplase.

Tata a scris în tinerețe o carte, pornind de la un articol care apăruse în „Arizona Gazette”, despre o descoperire care avusese loc prin 1925 în interiorul Marelui Canion. Într-un munte de acolo s-au găsit pe pereți hieroglife egiptene iar în intoriorul muntelui mumii, muntele a primit numele ”Templul lui Isis”, iar institutul Smithsonian care făcuse excavaţia anunţase că este vorba de cea mai mare descoperire arheologică făcută pe continentul nord american. Tata explica în carte că acest lucru a fost posibil datorită activării Mer-Ka-ba, câmpul de lumină care se roteşte în sens invers acelor de ceasornic și care are  capacitatea de a transporta spiritul şi corpul dintr-o dimensiune în alta. Trebuie să știi, cuvântul Mer-Ka-Ba are aceeaşi semnificaţie în mai multe limbi. Zuluşii îl pronunţau în aceeaşi manieră ca şi englezii, iar în ebraică Mer-Ka-Vah înseamnă tronul lui Dumnezeu şi car, vehicul care transportă spiritul şi corpul uman dintr-un loc în altul. Concluzia tatei în cartea sa era că acesta era  de fapt modelul a ceea ce americanii încercaseră să facă prin experimentul Philadephia. Cartea nu a trecut neobservată, comunitatea științifică, agențiile guvernamentale luaseră aminte iar tata fusese hărțuit ani la rând cu anchete și interogatorii.

De această data, însă, lucrurile nu mai erau atât de blânde. Chiar înainte de a pleca cu Hasan, auzisem în casă o discuție despre o excavație ordonată de guvernul egiptean la presiunea celui american, sub Sfinx. Era vorba, se pare, despre un uriaș templu care ascundea informații de o nebănuită valoare, care puteau fi folosite strategic și militar. Incursiunea celor două echipe dăduse greș, tunelul săpat către coordonatele presupuse se termina într-un perete nevăzut, o poartă energetică a cărei deschidere nu a fost posibilă nici măcar cu proiectile ale armatei, mai mult, cui se apropia la mai puțin de zece metri i se făcea imediat foarte rău și trebuia evacuat de urgență. Tata era convins că acestă poartă se poate deschide de către un inițiat, iar el era unul, dar nu ar fi acceptat cu nici un preț să expună acel loc unor indivizi ale căror intenții erau cel puțin discutabile.

Atunci, în acea noapte am știut că nu am să-l mai întâlnesc, sau cel puțin, nu curând. Nu simțeam nici spaimă nici îngrijorare, știam că tata avea să facă ce era corect, când ajungi la un anumit nivel de iluminare nu ai multe căi de ales în afara celei drepte. Am înțeles, tot atunci, că urmam eu, toată lumea știa că fusesem discipolul lui de încredere.  În noaptea aceea l-am trezit pe Hasan și i-am povestit tot. Știa și el destule și am decis împreună că aveam nevoie de protecție. Era exclus să mă întorc acasă. Hasan mi-a spus că vom locui în el-Arafa până va reuși să mă scoată din țară, era un loc care scăpa controlului autorităților, un loc al solidarității proscrișilor din care făceam și eu parte acum. Am locuit acolo o jumătate de an până a reușit Hasan să îmi facă rost de o identitate falsă și am ajuns în Italia, unde am făcut școala de fotografie.

Până aici sună ca o poveste suprarealistă, știu, probabil te întrebi de ce nu ți-am spus lucrurile astea cât am fost împreună. Era prea devreme, nu ai fi crezut o iotă, pe de altă parte timpul era prea scurt iar ce aveam noi de făcut mult prea important. Anii petrecuți în Italia au fost destul de dificili, civilizația aceea îmi era oarecum străină, conectarea la energiile mele familiare se făcea mai anevoios, trebuia să am o viață socială care să nu dea de bănuit, îți imaginezi că eram căutată. Într-o după-amiază, reușind să mă conectez nesperat de bine la un fel de fereastră de oportunitate am primit de veste că tata trăia, era bine și că ne vom revedea. Nu intru în amănunte despre cum s-a întâmplat asta, dar am mai aflat că misiunea în care fusese presat să se implice și din care alesese să se extragă continua pe filieră rusească și că el se aștepta să mă implic în împiedicarea acelor acțiuni.

Ce acoperire mai bună putea să existe decât să accesezi, discret evident, agenția care te urmărea de ani de zile, fără să știe cine ești acum? Așa am ajuns la tine, cel pe care filiera rusească alesese să îl infiltreze în Cairo. Eu m-am extras înainte, știu că pentru tine a fost extrem de dureros, dar trebuia să fie veridic și să fii protejat. Tata m-a ajutat să te cobor fără știrea ta în altă haltă decât cea în care te aștepta Colea. Mama spunea că anumite situații, anumite învățături sunt atât de incredibile că nu avem nici o șansă să le înțelegem până nu ne lovim de ele concret, fizic.  Ai încercat vreodată să cureți de coajă ouă proapăt fierte? Știi cum se ia albusul pe coajă…ei bine ouăle luate de pe foc se crapă dându-le violent de chiuvetă, se trec prin apă rece, iar apa pătrunde între albuș și coajă iar cojirea se face perfect. Așa anumite experiențe pătrund pe sub coaja existenței mundane, lumești, numai dacă existența noastră se zdruncină major. Dacă nu am fi trecut împreună prin asta, acestă poveste nu s-ar fi spus. Ai în frigider un castron cu salată de ouă și în sertarul noptierei bani, un pașaport și adresa la care ne vom revedea.

Cu bine,

Je