Marta

Cățelușa aproape leșinase de căldură, zăcea cu spatele lipit de gard, cu limba afară, respirând sacadat. Marta intră în casă și-i umplu un castronel cu apă, iar puiul se repezi cu toată forța, aproape dărâmând-o, lipăind frenetic până îl goli și-l rostogoli de câteva ori.

O mângâie pe boticul lung, alb cu pete roșcate ca niște pistrui și intră în casă. Vara era pe ducă și parcă își pusese toată puterea în aceste câteva zile, pârjolind iarba și florile, ostenind oamenii, dându-le dureri de cap.

Era o zi importantă, așa că se trezise cu noaptea în cap, împărțise tuturor sarcini, pregătirile începuseră cu ceva timp înainte dar azi avea de pus accentele, amprenta, căci mese și scaune poate așeza oricine, dar ce avea să urmeze va da nota finală.

Vizitase la prima oră sala înaltă, cu mese rotunde, pe care fetele de la bucătărie așternuseră mari fețe de masă albe, scrobite, farfuriile, paharele și tacâmurile, iar în inelele șervetelor de damasc se vor așeza, exact înainte de sosirea invitaților mici buchețele de violete de Parma, comandate special din Italia.

Ema va fi o mireasă frumosă, își spuse, iar petrecerea asta va fi una de ținut minte.

Când era mică Ema i se păruse o ființă plăpândă și dezorientată, pendulând între independență și supunere, sărind dintr-o stare în alta ușor nesănătos, dar inteligența și umorul ei o făceau plăcută, punând în umbră rupturile astea de dispoziție. O mirase alegerea fetei, putea face nunta în locuri mai sofisticate, dar ea alesese să se mărite aici pentru că i se păruse exotic, de natură să impresioneze snoaba familie a viitorului ei soț care-i propusese un salon la modă iar ea, sărind brusc din atitudinea cooperantă de până atunci spusese un nu răspicat, vom merge la conac, acolo unde am crescut.

Surprinsă de brusca ei ieșire, doamna Klein spusese da fără să clipească, pentru a sublinia, dacă mai era nevoie, în ochii celor prezenți, că ea era o campioană a bunei înțelegeri și toleranței în ceea ce privea tânărul cuplu. Bătrânul Klein făcuse ochii mari, dacă ar fi fost el cel care care ar fi îndrăznit să spună un nu atât de hotărât doamnei Klein vreodată, probabil că viața lui ar fi devenit de nesuportat. Așa că își înghițise uimirea așa cum înghiți fără să crâcnești untura de pește știind că nu ai încotro, până la urmă tot o vei face dar scutești ore mizerabile de discuții.

Marta avea azi un sentiment curios, o așteptare pe care o pusese inițial pe seama petrecerii, ei bine, nu, era altceva dar n-ar fi știut să spună ce. Avea strania senzație că se închide cercul, că se încheie un ciclu, nu ar fi putut explica exact de ce și cum, așa că optă pentru emoții și atât.

Notarul, domnul Lenz, sosise de dimineață îmbrăcat în lunga lui haină cenușie, cu servieta lăbărțată care se mai ținea într-o singură curea, gata să explodeze și o făcuse să zâmbească: dacă nici Lenz nu avea bani…dar nu de bani era vorba ci de o anumită lene, omul era precupat de altele, nu avea el treabă cu moda. Arătase la fel și mai tânăr, doar cu ceva mai mult păr, hainele erau parcă aceleași, neschimbate.

Îl invitase în casă și-l servise cu o dulceață de nuci verzi și o cafea. Când însă să înceapă discuția auzi în curte zgomotul unei mașini, așa că se scuză și se duse să vadă cine apăruse atât de dimineață. Nu ar fi trebuit să se prea mire, era, evident, Karina.

O privi cum coboară din mașină cu aerul ei de regină, netezindu-și atent fusta la spate și verificându-și cu ambele mâini cocul impecabil. Deschise portbagajul căutând ceva ce, după durata căutării, părea că nu e la locul potrivit.

Frumușică de mică, Karina se măritase de tânără cu Adam, un inginer de avioane impozant și bogat, alegând să nu facă altceva decât să ”țină casa” cum îi plăcea ei să spună, adică să comande o liotă de ajutoare, șofer, bucătăreasă și menajeră, ea ocupându-se de serate culturale. Era sfârșitul războiului, aduna în apartamentul ei alte tinere soții ale căror soți erau, ca și Adam, pe front, și citeau poezii la modă sau cântau la pian, acompaniate de artiști în vogă.

În felul ăsta îl întâlnise pe sârbul Emil, un proletar înalt, cu plete castanii și o bolnăvicioasă paloare a tenului, cu mâini subțiri și lungi care, după ce citise câteva poezii la una din serate și îi aruncase niște priviri electrice și-o făcuse sclavă instantaneu. Karina se îndrăgostise de el cu toată puterea dragostei neconsumate în mariajul ei, iar din seara aceea a fost de-a dreptul dată peste cap. Plutea în alte dimensiuni, frumusețea ei explodase, iar când strălucirea tenului devenise izbitoare, Marta știuse, înaintea Karinei, că nenorocirea era aproape. Acea strălucire anunța o năpastă pentru toată lumea.

Așa că într-o dimineață Marta bătuse la ușa căsuței de oaspeți unde Karina se întâlnea cu socialistul ei pe furiș, căci dacă ar fi aflat părinții ar fi fost nenorocire. Era o dimineață strălucitoare, exact ca cea de azi, iarba tunsă cu o zi înainte mirosea amețitor încărcată de rouă și Marta știuse atunci că acea decizie îi va schimba viața, așa că atunci când dinăuntru i se răspunsese ”intră”, apăsase clanța cu încredere și pășise curajos în noua ei viață.

  ***

Glasul ascuțit al Karinei sparse liniștea dimineții:

– Cum e posibil să nu existe o schemă, un plan, fiecare parchează unde apucă ? Păi la câtă lume va sosi ultimele mașini vor intra în lac, vreau să văd imediat planul desenat, hei, da unde sunteți cu toții?

Marta se grăbi să-i iasă în întâmpinare, era periculos ca nemulțumirea Karinei să rămână fără audiență, risca o avalanșă de istericale care ar fi indispus pe toată lumea.

– Bună dimineața, bine ai venit, draga mea! Marcu a amenajat pășunea din spate ca parcare suplimentară, vino să-ți arăt, dar întâi intră să bei o cafea și să te odihnești un pic după drum, avem tot timpul.

– Mneața, mneața Marta, mă gândeam eu că n-ai lăsat tu tocmai asta la voia întâmplării, da m-am speriat…

Da, Karina întâi se speria, striga, apoi gândea. Așa se întâmplase și-n dimineața aceea când Marta îi bătuse la ușă. Trezită din somn în cearceafurile albe, ciufulită și cu ochii cârpiți, Karina o ascultase pe Marta preț de câteva secunde apoi se pusese pe țipat. Marta ridicase tonul, o apucase de mână și-i spusese: ” ai încredere în mine, totul va fi bine”, iar Karina se scursese, învinsă, între pernele brodate, cu lacrimi mari prelingându-se pe obrazul neted și frumos pe care se ghiceau încă urmele somnului.

***

Cele două intrară în casă unde Lenz aștepta răbdător, molfăind nucile din dulceață și leorpăind zgomotos din cafea.

– Bună ziua, domnule Lenz, matinal ca de obicei, nu-i așa?

– Bună ziua, Karina, am zis să prind un pic de răcoare, se anunță o zi fierbinte.

Marta zâmbi în sinea ei. Da, se anunța o zi fierbinte. Îi turnă Karinei o cafea, îi explică planul de parcare apoi o lăsă în compania lui Lenz scuzându-se că are ceva de verificat la bucătărie. O porni însă în direcția opusă, spre casa de oaspeți unde familia Klein făcuse, pare-se, ochi, căci fuseseră trase draperiile.

****

Karina își bău cafeaua repejor, Lenz nu era chiar un interlocutor ușor de digerat pe inima goală. Nasul ei fin, de pisică aristocrată putea să adulmece de la distanță odoarea bătrâneții, privirea degetelor îngălbenite de tutun și pătate de cerneală, luciul de prea mult purtat al hainelor și părul rar îi ridicau stomacul în gât, așa că după ce verifică superficial că Lenz avea tot ce-i trebuia, îl conduse pe acesta în micul cabinet din capătul culoarului unde geanta lăbărțată își putea scoate mațele la vedere, unde exista un birou și o canapea suficient de potrivite pentru notar, îi făcu un vânt înauntru și trase repejor ușa după ea.

Dimineața era superbă iar acel miros de iarbă cosită o aruncă brutal în dimineața când Marta îi bătuse în ușa casei de oaspeți. Fusese atunci atât de șocată, încât trecuseră câteva clipe bune până când pricepuse dimensiunea spuselor Martei. Coborâse abrupt din visul de dimineață al brațelor iubitului în carcasa dură a vieții ei reale și până să se dezmeticească, ea, viața ei, se întorsese scrâșnit pe călcâie și o pornise în direcția opusă.

***

– Vai, dar nu trebuia să te deranjezi, Marta, ne puteam face singuri cafeaua, iar frigiderul e plin de bunătăți, se fandosi doamna Klein, căreia îi făcea o deosebită plăcere să i se sufle-n coarne, ceea ce Marta știa, așa că era dispusă să plătească acest mic preț în schimbul câștigării bunăvoinței sclifositei doamne, care, altfel, putea fi destul de neplăcută.

Marta își zâmbi. ”Dacă ar ști lumea ce știu eu, cum vă țin pe toți, puișorilor, calzi, ca să nu-mi amărâți viața mie și celorlalți…”

Așeză cafetiera și cănile de cafea pe pe măsuța de pe terasă. Bătrânul Klein, cu ochii lui albaștri lăcrimoși o privi plin de recunoștință când o văzu strecurând un strop de rom într-una din căni și se grăbi să se așeze în dreptul ei.

Apoi ieși și rupse trei trandafiri galbeni din tufa care urca pe căsuță și-i puse într-un pahat înalt între cele două cești, le ură o dimineață plăcută și-i lăsă pe cei doi să-și bea singuri cafeaua, deși bătrânul Klein o invitase insistent să rămână cu ei, înspăimântat de perspectiva unei ore petrecute tet-a-tet cu nevastă-sa.

***

Curtea se animase, Marcu se întorsese cu caii de la antrenament și îi dădea în grija oamenilor de la grajduri, conducea operațiunea de descărcare a mașinilor care aduseseră vinul și fructele, ajutoarele se foiau care încotro cu diverse treburi așa că Marta își spuse că putea lua o pauză.

Își aprinse o țigară, pescui dintr-una dintre lăzile care se descărcau o sticlă de șampanie și urcă delușorul până la nucul cel mare, se așeză pe bancă, desfăcu sticla și bău direct din ea o gură.

De aici, de sus, se vedea domeniul întreg. În zare pajiștea pe care Marcu o transformase acum în parcare, care se continua cu manejul cailor și grajdurile, în stânga lacul dinspre care vântul aducea câteodată miros de mâl și pește, casa veche, enormă, asemănătoare unui castel, și mai jos, pe platou, căsuța de oaspeți năpădită de trandafiri agățători galbeni.

Multe mai văzuse căsuța aia… La fel ca ea, Marta, care chiar le văzuse pe toate, dar nu era treaba ei să le judece.

Luase de tânără viața în piept și trecuse prin toate mizeriile pe care o existență precară i le poate rezerva unei tinere fete talentate dar fără bani și greu de dresat. Nu terminase liceul pentru că, deși fusese îi fusese remarcat talentul de desenatoare îi fusese remarcată și atitudinea tranșantă, gura slobodă așa că, cu prima ocazie, o zburaseră. Nu se adaptase niciunde, acasă nu mai avea pe nimeni, părinții care o avuseseră de tineri din greșeală și care-și găsiseră apoi refugiul în alcool pentru a compensa o viață lipsită de perspectivă nu aveau nevoie de ea, ca atare și muriseră la un moment dat împreună, când, după o seară mai veselă casa luase foc cu ei înăuntru și nici măcar nu s-au trezit.

Plecase de acasă cu ce avea pe ea jurând să nu mai calce niciodată în acel loc.

Rătăcise prin lume, slujbe mărunte, război, foamete, nopți în arest pentru vagabondaj până când, într-o noapte, într-o cameră în care nu-și amintea cum ajunsese s-a trezit lângă un corp rece și țeapăn, cu ochii deschiși, cu un zâmbet larg și o generoasă erecție.

Habar nu avea ce se întâmplase, dar lângă pat era mototolită o uniformă militară așa că o luase la fugă îmbrăcându-se din mers și își jurase că viața ei se va schimba definitiv. Atâtea lucruri urâte văzuse și trăise în puțini ani că se maturizase brusc. Nu avusese pe nimeni care să o ajute sau să o ocrotească, așa că simțea bunătatea de la distanță, precum copoii vânatul.

Ajunsese aici din întâmplare, într-o seară ploioasă de martie, flămândă și disperată iar una din fetele de la bucătărie îi dăduse o supă caldă, un capot uscat și o lăsase să doarmă într-o debara, urmând ca a doua zi să o ia din loc înainte ca proprietarii să se trezească.

A dormit un somn lung, ca de moarte, iar a doua zi, când s-a trezit, mult prea târziu pentru a se face nevăzută, Pastorul dăduse nas în nas cu ea pe culoar.

O privire a fost suficientă pentru ca bătrânul să înțeleagă ce e cu ea și, ca să nu existe discuții, o întrebase cu voce joasă, punându-i, liniștitor, o mână pe umăr: ”nu-i așa că știi să îngrijești cai? ”

” Da”, a răspuns ea cu privirea în jos, iar bătrânul a luat-o de mână, a dus-o la bucătărie unde fata care o primise se făcuse mică în dosul unui butoi de cireș pe care îl spăla și i-a dat-o acesteia în primire: ”hrănește-o, îmbrac-o și trimite-o la grajduri, e nevoie acolo de cineva priceput”.

Era singurul om din viața ei căruia îi purta o vie și caldă recunoștință și pentru care nutrea un devotament aproape religios.

În acel moment s-a transformat în Marta pe care au cunoscut-o apoi toți ai casei, o persoană discretă, eficientă, care vorbea puțin dar observa totul, un om de încredere pentru întreaga familie.

Sosirea ei la grajduri nu a trecut neobservată, Marcu, tânărul și frumosul antenor de cai s-a topit instantaneu. S-a făcut remarcată apoi prin priceperea în multe alte treburi astfel încât, în câțiva ani avea pe mână grija casei și educația Karinei.

Mai trase un gât de șampanie și își aprinse o altă țigară. Nu erau oameni răi în familia asta, doar ipocrizia îi dădea ei câteodată de furcă, veșnica jelanie a bătrânei doamne despre cât e viața de grea si de nedreaptă, iar când auzea asta de la o femeie care se născuse și cresuse în puf ieșea repejor din încăpere, să nu fie tentată să replice cumva.

Karina fusese și ea de mică veșnic nemulțumită ca maică-sa, Marta însă avea mare grijă de fată, era ochii din cap ai bătrânului.

De jos, de pe platou, se auzi o serie de claxoane. Lumea începuse să apară, se ridică și o porni la vale, lăsând acolo sticla aproape plină și pachetul de țigări.

  ***

Karina își desfăcuse bagajul, călcase o rochie verde șarpe și una corai cu dantelă, va vedea ce avea chef să îmbrace și se așezase într-un șezlong pe balconul camerei ei de la etaj. Se trezise prea de dimineață pentru gustul ei și căldura o toropise.

Prin ochii mijiți o zări pe Marta sub nuc. Stranie ființă, își zise. O cunoștea de-o viață, crescuse cu ea și totuși nu știa nimic despre femeia aia rezervată, plăcută, excentrică și singuratică. Extrem de eficientă, totuși.

Îi salvase viața și sincer nu înțelegea de ce, nu deveniseră apoi prietene, nici măcar complice, Marta instrumentase totul cu sânge rece, fără nici o tresărire, fără ca măcar un moment să se abată de la planul ei.

O admira dar se și temea de ea. O urmări cu privirea cum cobora dealul, în pantalonii ei kaki, cu cizmele înalte de călărie, tunsă băiețește și căruntă, suplă și totuși bine legată, niciodată din familie și totuși stâlpul casei.

  ***

Notarului Lenz i se făcuse foame. De la dulceața de nuci până acum trecuse destulă vreme și cum dinspre bucătărie veneau valuri valuri arome din ce în ce mai apetisante hotărî să părăsească micul birou și să se agațe de vreo plăcintă, ceva, dacă la o supă era prea mult să spere.

Mergea așa, scurs pe lângă ziduri, să nu dea cumva peste Karina care părea că nu prea-l avea la inimă. De-a lungul culoarului erau expuse picturile Martei. Nu era el mare expert în artă dar putea recunoaște, oricât de ignorant ar fi fost, talentul. O lume sumbră și încărcată dar cumva, plină de strălucire și speranță.

Atunci când pastorul decisese să pavoazeze acel hol cu lucrările ei se declanșase un mic scandal printre rude și prieteni, după ce că o tolerau în casă , mai era cazul să-i pună și mâzgâlelile pe pereți?

Pastorul fusese însă extrem de ferm, așa că vocile indignate s-au stins treptat. Trecând pe lângă salonașul cu pian îi pică privirea pe un vechi portret de familie: cei doi bătrâni prieteni ai săi cu Karina între ei și Marta în spate, ușor în umbră, nici parte a familiei dar nici în afară. Știa și momentul pozei, Karina abia se măritase se un an sau doi, Marta era la ei de ceva vreme, vremuri tulburi despre care el și pastorul nu discutaseră niciodată. Astfel de lucruri, între prieteni vechi se subînțeleg, se tranșează fără cuvinte, așa cum se și întâmplase.

Păși în bucătărie încet, să nu deranjeze, iar unul din băieții care aranjau platourile îl întrebă: ”oare vi s-ar potrivi o friptură sau o salata cu de toate?” Optă pentru friptură și se așeză, modest, pe un colț de masă.

  ***

Marta trecuse pe la bucătărie, pregătirile erau în linie dreaptă, parte din invitații sosiți urcaseră în camere să se odihnească, alții se așezaseră la umbră cu un pahar în față, toată lumea era în regulă.

Îi luase în primire Adam, soțul Karinei care sosise cu o zi înainte, le pusese muzică, deschisese umbrarul și îi aproviziona cu cocktailuri pe care le făcea chiar el la micul bar construit de îndemânaticul Marcu pentru eveniment.

Adam i se păruse Martei, când îl întâlnise prima dată, un monument de superficialitate, imaginea asta fiind alimentată generos de soția pastorului, nevrotică și mereu nemulțumită.

Intuise apoi că era altceva la mijloc, nimeni nu s-ar fi putut comporta așa cum s-a comportat Adam în cursul evenimentelor ce au urmat.

Evident, pentru toată lumea felul în care a tratat el situația a părut o notă de maximă distincție, un panaș de noblețe care-l ridicase net până și în ochii bătrânei. Pastorul, însă, la fel ca ea, știa. Evident că nu au discutat niciodată subiectul, se înțelegeau din priviri.

Adam se scuză și veni lângă ea.

– Hai să te prezint prietenilor care nu te cunosc încă.

– Nu-i nevoie, Adam, e multă lume pe-aici, nu cred ca trebuie să ostenim invitații.

– Tu nu ești oricine, pe tine chiar trebuie să te cunoască toți.

– Ei, lasă, nu mai fi așa drăgut că mă emoționez.

Adam o luă de braț și o conduse sub umbrar.

– O clipă, dragilor, vreau să vi-o prezint pe Marta, marea maestră a acestui domeniu, cheia și lăcata acestui eveniment, o doamnă pe care o iubim cu toții, cine n-o iubește are însă voie să se teamă de ea.

– Sunteți violentă, doamnă? riscă un glumeț

– Cam da, dar nu mi-aș pune mintea cu un copil ca dumneata, domnule, răspunse ea stârnind o cascadă de râsete.

– Ai cerut-o, monșer, ce să-ți fac!

În râsetul general Marta mai împărți niște politețuri și se retrase.

  ***

Karina îi vizitase pe viitorii cuscri preț de o jumătate de oră, dar nu rezistase mai mult, madam Klein era supărată că cei de sub umbrar erau prea zgomotoși, ce-i drept cocktailurile se înmulțiseră și se diversificaseră.

Era o petrecere în fond, se gândea Karina dar nu răspunsese nimic, încuviința din când în când cu o mișcare a capului și cam atât, doamna era însă mulțumită că o asculta cineva.

Domnul Klein confiscase sticla de rom și avea ochii de parcă își turnase alcoolul direct în ei, altfel blând și tăcut ca de obicei. Când monologul doamnei se domolise Karina se ridicase a plecare.

– Mai stai cu noi, nu cunoaștem pe nimeni pe-aici, o rugase doamna Klein.

– Păi coborâți, să vi-i prezint, sunt prietenii noștri și ai copiilor.

– Nu cred că e potrivit acum, se fandosise doamna, poate după ce vor bea o cafea.

Pe Karina o umflase râsul și se răsucise să își ascundă fața, moment în care văzuse mașina copiilor parcând, ceea ce o salva nesperat.

– Au venit copiii, cobor să-i întâmpin zisese în grabă și ieșise.

Îi preluase, îi ajutase cu bagajele iar acum, după ce dăduse pe gât și ea două din faimoasele cocktailuri ale lui Adam, se retrase sub nuc unde stătuse mai devreme Marta.

Le era recunoscătoare amândurora, și Martei și lui Adam, datorită lor avusese o viață liniștită și demnă, lucru important pentru ea dar și mai important pentru părinții ei, un pastor și familia lui trebuiau să fie un model în comunitate iar acest statut merita orice sacrificiu.

Dacă gestul Martei îl aprecia dar nu-l înțelesese pe deplin, atitudinea lui Adam o copleșise și i-l ridicase mult în ochi, astfel că aveau o căsnicie pe care toată lumea o invidia.

Da, era mulțumită. Lucrurile erau cum trebuiau să fie, dacă Ema va fi fericită în căsnicie putea să declare cu tărie că pariul ei cu viața fusese câștigat. Păcat că părinții ei nu mai erau, s-ar fi bucurat astăzi. Totuși, cumva, tatăl ei se gândise în marea lui înțelepciune la această zi căci lăsase un codicil în testament ce urma să fie deschis în ziua nunții Emei.

Ajunsă cu gândul aici se pocni peste frunte. Uitase de Lenz, îl abandonase în cămăruța aceea, i-o fi și lui foame, sete, așa că se ridică imediat și începu să alerge către casă.

***

Preafericitei adunături de sub umbrar i se servise o ciorbă, Marcu remarcase după tonalitatea vocilor că e posibil ca vreo jumătate din cei de acolo să nu mai apuce treji ora ceremoniei așa că se înființase cu un mare castron de porțelan cu o ciorbă grasă acompaniată de pâine neagră și ardei iuți, gest care care fusese extrem de bine primit.

Strânsese apoi farfuriile, eliberase masa și se așezase și el la umbră, rulându-și o țigară.

O privea pe Marta care venea dinspre casă și-și spuse că dacă ar fi fost bogat ar fi cerut-o de soție. O iubea de mult, dar ea nu avea ochi pentru nimeni în afara lui Adam. Sigur, Marta se ținea la distanță și nu-și îngăduise niciodată vreun gest cât de mic dar el, Marcu, știa. Atunci când iubești pe cineva înveți să-i citești privirile, oftaturile, luminițele din ochi, zâmbetul lor când întâlnesc obiectul iubirii.

O singură dată a încercat să o ia în brațe, într-o seară ploioasă când erau doar ei doi acasă, în bucătărie unde Marta pregătea o plăcintă. L-a respins blând dar ferm ”Marcu, am aproape de două ori vârsta ta, ia gândește-te un pic cum am fi noi peste 10 ani…”

”Extraordinar de fericiți”, îi răspunsese el iar ea a râs. ”Mai gândește-te, ai nevoie de cineva de vârsta ta care să-ți facă viața frumoasă, să ai copii, cineva care să fie lângă tine mai mult decât aș putea fi eu”.

Cam asta fusese tot și nu mai îndrăznise.

Se uitase însă atent toată dimineața la toată lumea care sosea, femei mai tinere sau mai puțin, nici una însă nu avea acel gât lung și mândru, ochii aceia verzi care, după ce încărunțise se făcuseră și mai verzi, mersul acela elastic, tineresc și cel mai frumos râs de pe pământ.

***

Tot de sub umbrar o privea și Adam pe Marta. Știa că din dragoste pentru el făcuse ea ce făcuse și o prețuia pentru asta fără măsură.

Într-o seară, la o recepție dată de pastor în cinstea terminării războiului când el tocmai se întosese de pe front dansase cu ea și recunoscuse în ochii ei acea privire. Îi luase mâna, i-o sărutase lung și i-a spus, privind-o cu lacrimi în ochi: ” Ești îngerul meu, mulțumesc Domnului că mi te-a trimis”.

I-au dat lacrimile și ei, s-a întors pe călcâie și a părăsit încăperea cu mersul ei elegant, atunci un pic, parcă, prea grăbit.

Niciodată nu au mai vorbit despre asta, de fapt despre nimic, căci ce mai era de spus? Știa și el despre el că e superficial și că statura frumoasă și poziția socială îi deschiseseră niște drumuri, că juca un rol fără de care toate astea nu făceau doi bani, dar asta era viața lui, bună, rea, era singura.

Marta era singura ființă din lume care îl iubea tocmai pentru că știa cine e cu adevărat, ce se ascundea sub jiletca de catifea cu eșarfă grena de mătase, ce gânduri umblau prin capul acela frumos și blond.

Dacă atunci când ea făcuse ce făcuse nu bănuise nimic și poate spera, cu speranța aceea nebunească a îndrăgostitului, se lămurise după niște timp când, într-o seară de mai îl zărise din întâmplare conducându-și un bun prieten care pleca. Ajunși la mașină Adam îi luase acestuia capul în palme și-l sărutase, iar apoi, când mașina s-a îndepărat, bărbatul înalt și puternic pe care Marta îl iubea s-a așezat pe bordură plângând.

Deși putea să se ascundă, s-a lăsat atunci văzută. Era semnul ei că a înțeles.

***

Lenz transmise printr-o fată de la bucătărie că îi aștepta în birou.

Marta nu era emoționată, doar curioasă. Orice ar fi fost, era bine. Adam era bine și ăsta era cel mai important lucru, iar Ema azi pășea într-o nouă viață. Ce și-ar fi putut dori mai mult?

– Adam, vino te rog, ne cheamă Lenz, Karina e deja acolo.

– Imediat, spuse acesta, se scuză în fața invitaților și o urmă.

Intrară în biroul unde Lenz îi aștepta în spatele biroului cu o atitudine foarte profesională, iar Karina ședea pe canapeaua de catifea verde.

– Luați loc, vă rog, li se adresă el celor doi. Așa cum știți, bunul meu prieten, tatăl tău, Karina, a lăsat în testament un articol ce trebuia citit în ziua nunții Emei. E vorba, de fapt, de o scrisoare care vi se adresează tuturor, pot să încep?

Cei trei incuviințară din cap, iar Lenz își drese vocea și începu:

” Dragii mei Karina, Marta și Adam, îmi doresc ca scrisoarea mea să vă găsească pe toți sănătoși, într-o zi de mare bucurie, la nunta Emei.

E vorba despre voi toți trei și de momentul acela care ne-a schimbat tuturor viața.

Am bănuit, Karina, că trăiești o poveste de dragoste interzisă, dar nu am fost în stare să iau măsurile necesare până a fost prea târziu. Era împotriva tuturor principiilor mele dar inima mea de părinte nu a fost capabilă să îți răpească acea bucurie, erai atât de tânără, Adam era pe front și nu știa nimeni dacă se mai întoarce sau nu, a fost greșeala mea.

Ce nu ați știut niciunul, am aflat doar eu mult mai târziu, prin prietenul meu Lenz, era că Emil, tatăl Emei, era mai mult decât un dezertor, era căutat pentru spionaj.

Despre sarcina ta, Karina, a știut prima Marta, chiar înainte de a ști și tu, școala vieții pe care ea o avea și tu nu a dus-o la această descoperire și tot ea a venit cu planul.

Știm cu toții că ceea ce am spus lumii a fost că Ema a fost găsită la intrarea în biserică. De fapt, am insinuat, la sugestia Martei, că Ema e copilul ei din flori. Asta ne-a ferit de suspiciunea unei posibile legături a Karinei cu Emil, ipoteză care trebuia eliminată cât mai credibil.

Adopția Emei de către Karina și Adam, un cuplu căsătorit a părut tuturor un gest nobil.

Adam, era reputația ta în joc, onoarea Karinei, statutul meu de pastor, toată situația noastră, a tuturor.De aceea Marta a țesut acest plan care a stat în picioare atâta timp și pentru care îi mulțumesc din suflet. A îndurat atâtea ironii, atâtea jigniri în toți anii aceia, a stârnit atâtea discuții și bârfe…Ani de zile oricine intra în casă auzise cumva povestea, ba ne compătimea, ba ne felicita, pentru toată lumea a fost un scandal perpetuu din care Marta a avut de pierdut iar noi toți, de câștigat.

De aceea, pentru că ne-a fost tuturor o pavăză de nădejde, i-am pregătit un fond de care poate dispune începand de azi oricând dorește, indiferent dacă va dori să rămână aici sau să plece oriunde, va putea face orice, acest fond îi va fi arhisuficient.

De azi, Marta, ești o femeie bogată, oriunde vei alege să trăiești. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!”.

Se auzea doar o albină în fereastră și muzica de afară. Marta se ridică încetișor și ieși din cameră fără nici un cuvânt, urmată în tăcere de Karina și de Adam.

  ***

Mirele și mireasa se refugiară sub nuc, mai erau câteva ore până la începerea ceremoniei și nu prea aveau chef de conversație cu musafirii: ”avem timp destul diseară să discutăm cu toți moșakii”

Dădură cu ochii de sticla de șampanie, iar Ema puse mâna pe ea să vadă dacă mai e rece. Era, sub nuc umbra era deasă așa că traseră câte un gât.

– Mă întreb cine o fi șutit sticla și s-o fi refugiat aici cu ea, trebuie să fie cineva de-al casei, musafirii n-aveau ce căuta tocmai aici.

– Pariez că-i cowboy-ul de Marcu, taică-tu era prins cu cocktailurile, nu a prea avut timp

– Da de ce trebuie să fie musai un bărbat?

– Păi cine, maică-ta?

– Eu pariez pe Marta.

– Fii serioasă, fata aia bătrână cu oase reci să șutească o șampanie? Nu prea pare genul.

– Cine știe, dragul meu, cine știe?

***

Lumea se îndrepta perechi perechi către foișorul unde urma să aibă loc cununia. Se așezară toți pe băncile aliniate, mirele, flancat de doi prieteni și preotul așteptau mireasa.

Aceasta își făcu apariția învăluită în tuluri albe, stârnind rumoare. O frumusețe palidă, prelungă, diafană care o transportă brusc pe Karina în trecut, tăindu-i respirația.

Soarele apunea și săgeți aurii treceau prin perdelele albe ale foișorului așternându-se, ca o cunună la picioarele mirilor. Pe raza lor firele de praf strălucitoare, în mișcare, păreau o plasă miraculoasă de miere și argint, iar aerul, acum răcorit, mirosea a violete.

Preotul binecuvântă unirea, îl pomeni pe Pastor, vechiul lui prieten și încheie slujba solemn.

Marta, în spate, zâmbea. Neliniștea aceea de dimineață, nodul acela difuz din stomac nu fusese, deci, grija petrecerii care avea să fie, oricum, reușită. Toată lumea știa ce avea de făcut iar ea o va îmbrățisa pe Ema și va prinde un tren de noapte.

  ***

Mai privi o dată de jur împrejur ceea ce fusese viața ei. Nu luase decât strictul necesar într-o geantă de umăr, nu avea sens să se care cu mai mult. Petrecerea începuse, lumea dansa și se distra, lumânărelele de pe alei fuseseră aprinse, greierii se auzeau de jos, dinspre lac, totul era o feerie, așa cum și-ar fi dorit pastorul. Se îndreptă spre poartă.

Din urmă, alergând, o ajunse Adam.

Marta dădu să spună ceva dar glasul nu vru să iasă și închise ochii a neputință.

– Nu spune nimic, o rugă el, lasă-mă doar pe mine. Știi, există în fizică o ecuație care descrie conexiunea cuantică, ecuația lui Dirac. Ea spune așa: „Dacă două sisteme interacționează între ele pentru o anumită perioadă de timp și apoi se separă unul de altul, ele între ele formează un sistem unic diferit, ceea ce se întâmplă cu unul continuă să îl afecteze pe celălalt, chiar și la kilometri sau ani lumină distanță.”

Indiferent cât de departe vom fi și cât timp va trece, chiar de-am fi în capetele opuse ale Universului, conexiunea dintre noi este instantanee. Îți mulțumesc, știu că vom fi bine.

Luna urcase, corn de argint pe coama dealului și Marta închise, ușurel, poarta în urma ei.