Ce învățăm înainte de-a ne naște?- Annie Murphy Paul

Acesta este un transcript al unei conferințe TED din 2011 al jurnalistei și scriitoarei Annie Murphy Paul.Născută în Philadelphia, a absolvit Yale, a fost senior editor la revista Psihologia Azi, premiată cu Rosalynn Carter Fellowship pentru jurnalism dedicat Sănătății Mintale. 

”Azi voi vorbi despre învățare. De aceea, vreau să pun o întrebare-fulger. Sunteţi pregătiți?Când începe învăţarea? În timp ce reflectaţi la întrebare, poate vă gândiţi la prima zi ca preșcolari sau de la grădiniţă, prima oară când copiii sunt în clasă cu o educatoare. Sau poate v-aţi amintit de primii ani de viaţă când copiii învaţă să meargă, să vorbească şi să folosească furculiţa. Poate aţi auzit de mişcarea „De la zero la trei”, care susţine că cei mai importanţi ani pentru învăţare sunt primii ani de viaţă. Așadar, răspunsul la întrebarea mea ar fi: Învăţarea începe la naştere.

Astăzi vreau să vă prezint o idee surprinzătoare, și care poate părea chiar neverosimilă,susţinută, însă, de ultimele descoperiri din psihologie şi biologie. Mai exact, învățăm cele mai importante lucruri înainte de a ne naşte, când încă ne aflăm în uter. Sunt reporter ştiinţific.Scriu cărţi şi articole de revistă. Şi mai sunt și mamă. Iar aceste două roluri se întâlnesc în cartea pe care am scris-o, „Origini.” „Origini” e un raport din linia întâi dintr-un domeniu nou și interesant, numit originile fetale. E o disciplină ştiinţifică, apărută în urmă cu circa două deceniişi bazată pe teoria conform căreia sănătatea şi bunăstarea noastră sunt de cele nouă luni pe care le petrecem în uter. Această teorie mi-a stârnit mai mult decât interesul intelectual. Eu însămi eram însărcinată când făceam cercetarea pentru cartea mea. Una dintre cele mai fascinante lecţii pe care le-am învățat atunci e că învăţăm despre lume chiar înainte de a păși în ea.

Când ne ţinem copiii în braţe prima dată, probabil ne imaginăm că sunt pagini goale,nemarcate de viaţă, dar ei au fost deja conturaţi de noi şi de lumea în care trăim. Azi vreau să vă împărtăşesc câteva lucruri uimitoare descoperite de oamenii de știință în legătură cu ce învaţă fetuşii când sunt în pântecele mamelor.

Mai întâi, învaţă sunetul vocii mamei lor. Fiindcă sunetele din exterior străbat ţesutul abdominal al mamei şi lichidul amniotic din jurul fătului, vocile pe care fetuşii le aud, începând cu luna a patra de sarcină, sunt suprimate şi înăbuşite. Unul dintre cercetători afirmă că,probabil, vocile sună ca cea a profesoarei lui Charlie Brown din desenul animat „Peanuts” Dar vocea femeii însărcinate reverberează prin corpul ei, ajungând la făt mult mai clar. Şi pentru că fătul e cu ea tot timpul, îi aude adesea vocea. Odată născut, bebeluşul îi recunoaşte vocea şi preferă să o asculte în defavoarea altor voci.

Cum putem şti asta? Nou-născuţii nu pot face multe, dar se pricep să sugă. Cercetătorii profită de acest lucru introducând voci în două sfârcuri de cauciuc, și dacă bebeluşul suge dintr-unul,aude o înregistrare cu vocea mamei sale într-o pereche de căşti, şi dacă suge din celălalt sfârc, aude o înregistrare cu vocea unei femei necunoscute. Rapid, bebeluşii îşi arată preferinţa alegându-l pe primul. Oamenii de ştiinţă profită şi de faptul că bebeluşii îşi încetinesc suptul când ceva le atrage atenţia şi îşi reiau suptul rapid când se plictisesc. În acest fel, cercetătorii au descoperit că, după ce femeile citesc cu voce tare, în mod repetat, o secţiune din Dr. Seuss „The cat in the hat” în timpul sarcinii, nou-născuţii recunosc acel pasaj când îl aud în afara uterului. Experimentul meu favorit e acela care a demonstrat că bebeluşii femeilor ce au urmărit o anumită telenovelă în fiecare zi a sarcinii lor recunosc coloana sonoră a serialului după ce se nasc. Deci, fetuşii învaţă chiar şi despre limba care se vorbește în lumea în care se vor naşte.

Un studiu publicat anul trecut arată că din momentul naşterii, bebeluşii plâng cu accentul limbii materne. Bebeluşii francezi plâng pe o notă înaltă în timp ce bebeluşii germani – pe o notă joasă, imitând contururile muzicale ale acelor limbi. De ce această învăţare fetală e folositoare? E posibil să fi evoluat să-l ajute pe bebeluş să supravieţuiască. Din momentul naşterii, bebeluşul e receptiv cel mai mult la vocea persoanei care e cel mai probabil să-l iubească – mama sa. Îşi modelează chiar şi plânsetele pentru a suna ca limba mamei sale,care ar determina-o să-şi îndrăgească copilul mai mult şi i-ar oferi bebeluşului un avantaj în sarcina dificilă de a învăţa cum să înţeleagă şi să vorbească limba maternă.

Dar fetușii nu învață doar despre sunete. Învață despre gusturi şi mirosuri. După șapte luni de sarcină, papilele gustative ale fătului sunt complet dezvoltate şi receptorii săi olfactivi, care îi permit să miroasă, funcţionează. Aromele hranei consumate de femeia însărcinată pătrund în lichidul amniotic, care e constant înghiţit de fǎt. Bebeluşii par să-şi amintească şi preferă aceste arome odată veniţi pe lume. Într-un experiment, unui grup de femei însărcinate i s-a cerut să bea mult suc de morcov în al treilea trimestru de sarcină, în timp ce un alt grup a băut numai apă. Şase luni mai târziu, copiii au primit cereale amestecate cu suc de morcov, iar expresiile lor faciale au fost studiate în timp ce mâncau. Copiii femeilor care au băut suc de morcovi au mâncat mai multe cereale cu aromă de morcov, şi, se pare, că le-a plăcut mai mult.

O variantă franceză a experimentului a avut loc în Dijon, Franţa, unde cercetătorii au descoperit că mamele care au consumat mâncăruri şi băuturi cu aromă de anason în timpul sarcinii au preferat anasonul în prima zi de viaţă, şi, la fel și mai târziu, în cea de-a patra zi de viaţă. Bebeluşii ai căror mame nu au mâncat anason în timpul sarcinii au prezentat o reacţie care s-a tradus prin „câh”. Asta înseamnă că fetuşii sunt învăţaţi de mamele lor ce e sigur să mănânce şi ce nu. Fetuşii sunt învăţaţi despre cultura din care vor face parte prin una dintre cele mai puternice expresii culturale – mâncarea. Li se prezintă aromele şi mirodeniile caracteristice bucătăriei culturii lor chiar înainte de naştere.

Se pare că bebeluşii învaţă lecţii și mai importante. Dar, înainte de a vorbi despre asta, vreau să vă explic o noțiune la care probabil vă gândiți. Noţiunea de învăţare fetală cuprinde încercările voastre de a dezvolta fătul – cum ar fi ascultarea muzicii lui Mozart la căştile puse pe burta unei femei însărcinate. Dar procesul de nouă luni de formare şi modelare din uter e mult mai profund şi mai important decât asta. Lucrurile pe care o femeie însărcinată le trăiește zilnic – aerul pe care-l respiră, mâncarea şi băutura consumate, chimicalele la care e expusă,chiar şi emoţiile pe care le trăiește – sunt împărtăşite şi fătului ei. Se formează un amestec de influenţe la fel de unice şi idiosincrasice ca femeia însăşi. Fătul încorporează aceste date în propriul organism, în carnea și sângele său. Adesea, face mai mult decât atât. Consideră aceste contribuţii materne ca fiind informaţii – îmi place să le numesc cărţi poştale biologice –din lumea exterioară.

Deci, în uter, fătul nu învaţă „Flautul fermecat” al lui Mozart, ci răspunsuri la întrebări vitale pentru supravieţuirea sa. Se va naşte într-o lume a abundenţei sau a sărăciei? Va fi în siguranţă şi protejat, sau va înfrunta pericole şi ameninţări constante? Va avea o viaţă lungă şi împlinită sau una scurtă şi chinuită? Dieta şi nivelul de stres al femeii însărcinate oferă indicii importante asupra condiţiilor principale, ca un deget ridicat în vânt. Reglările şi adaptărilecreierului şi ale altor organe ale fătului ne oferă nouă, oamenilor, enorma noastră flexibilitate,abilitatea noastră de a prospera în medii extrem de variate, de la ţară la oraş, de la tundră la deşert.

La final, vreau să vă spun două poveşti despre cum mamele îşi învaţă copiii despre lume chiar înaintea naşterii lor. În toamna anului 1944, în al Doilea Război Mondial, trupele germane au blocat vestul Olandei și toate transporturile cu mâncare. Debutul asediului nazist a fost urmat de o iarnă extrem de aprigă – apa din canale a îngheţat bocnǎ. Curând, mâncarea a devenit insuficientǎ numeroşi danezi supravieţuind cu doar 500 de calorii pe zi – un sfert din ceea ce consumau înainte de rǎzboi. Pe mǎsurǎ ce sǎptǎmânile de lipsuri deveneau luni, unii au recurs la a mânca bulbi de lalea. La începutul lunii mai, rezerva naţionalǎ, raţionalizatǎ cu grijǎ, a fost pe deplin epuizatǎ. Spectrul foametei plana. Iar apoi, pe 5 mai 1945, asediul a luat sfârşit pe neaşteptate, când Olanda a fost eliberatǎ de Aliaţi.

„Iarna Foametei”, cum e cunoscutǎ, a ucis circa 10.000 de oameni şi a îmbolnǎvit alte mii. Dar a mai fost o populaţie afectatǎ – acei 40,000 de fetuşi aflaţi în utere în timpul asediului. Unele efecte ale malnutriţiei din timpul sarcinii s-au vǎzut imediat în numǎrul mare de copii născuți morți, în anomaliile la naştere, greutatea scǎzutǎ a copiilor şi mortalitatea infantilǎ. Dar alte efecte vor fi descoperite abia peste ani. Dupǎ decenii de la „Iarna Foametei”, cercetǎtorii au descoperit cǎ persoanele ale cǎror mame fuseserǎ însǎrcinate în timpul asediului prezintǎ riscuri mai mari de obezitate, diabet şi boli de inimǎ pe parcursul vieţii decât persoanele ale cǎror mame au avut o sarcinǎ în condiţii normale. Experienţa prenatalǎ a înfometǎrii trǎitǎ de aceşti indivizi se pare cǎ le-a schimbat organismul în foarte multe feluri. Au tensiunea arterialǎ mai ridicatǎ, niveluri scǎzute de colesterol şi toleranţǎ scǎzutǎ la glucozǎ – precursoare a diabetului.

De ce subnutriţia din uter are ca rezultat bolile de mai târziu? O explicaţie e cǎ fetuşii se adaptează în funcție de condiții. Când mâncarea e insuficientǎ, ei canalizeazǎ nutrienţii spre creier, îndepǎrtând-o de alte organe, ca inima sau ficatul. Asta menţine fǎtul în viaţǎ pe termen scurt, dar nota de platǎ vine mai târziu în viaţǎ când celelalte organe, defavorizate la început,devin mai sensibile la boli.

Dar asta s-ar putea să nu fie tot. Se pare cǎ fetuşii preiau indicii din mediul lor intrauterincroindu-şi fiziologia conform acestora. Se pregǎtesc pentru lumea pe care o vor întâlni de cealaltǎ parte a uterului. Fǎtul îşi adapteazǎ metabolismul şi alte procese fiziologice anticipând mediul care-l aşteaptǎ. Iar baza predicţiilor fǎtului e hrana mamei. Hrana unei femei însǎrcinate constituie un fel de poveste, un basm al abundenţei sau o cronicǎ macabrǎ a lipsurilor. Aceastǎ poveste oferǎ informaţii folosite de fǎt pentru a-şi organiza corpul şi funcţiile lui – o adaptare la circumstanţele predominante care-i faciliteazǎ viitoarea supravieţuire.Confruntat cu resurse drastic limitate, un copil mai mic, care are nevoie de mai puţinǎ energieva avea mai multe șanse să ajungă la maturitate.

Adevǎrata problemǎ apare când femeile gravide nu sunt naratori de încredere, când fetuşii sunt fǎcuţi sǎ întrevadǎ o lume de lipsuri şi se nasc într-o lume a abundenţei. Asta li s-a întâmplat copiilor danezi din „Iarna Foametei.” Iar predispoziția lor spre diabet şi boli de inimǎe rezultatul. Corpurile create pentru a economisi fiecare calorie s-au trezit în avalanșa de calorii a dietei occidentale postbelice. Lumea despre care au învǎţat în uter nu semǎna cu lumea în care se nǎscuserǎ.

Iatǎ o altǎ poveste. La 8:46 a.m. pe 11 septembrie 2001, zeci de mii de oameni se aflau în apropierea World Trade Center, în New York – navetiştii coborau din trenuri, ospǎtǎriţele pregǎteau mesele pentru ora de vârf a dimineţii, brokerii modelau Wall Street-ul. 1.700 dintre oamenii aceştia erau femei însǎrcinate. Când avioanele au lovit și turnurile s-au prăbușit,multe din aceste femei au trăit aceleaşi orori ca și ceilalți supraviețuitori ai dezastrului –copleşitorul haos şi confuzia, norii ce se rostogoleau, plini de praf toxic şi moloz, teama care fǎcea inima sǎ batǎ cu putere.

La un an de la 9/11 cercetǎtorii au examinat un grup de femei gravide în momentul atacurilor de la World Trade Center. Copiii acelor femei, care au dezvoltat sindromul stresului posttraumatic, sau SSTP dupǎ chinul trăit, prezentau un indiciu biologic de predispoziţie la SSPT – care era mai pronunţat la copiii ai cǎror mame au trăit catastrofa în al III-lea trimestru de sarcinǎ. Cu alte cuvinte, mamele cu sindromul de stres posttraumatic au transmis o vulnerabilitate sǎnǎtǎţii copiilor când aceştia se aflau încǎ în uter.

Gândiți-vă la urmǎtorul lucru: sindromul de stres posttraumatic se pare cǎ e o reacţie anormală la stres, cauzând victimelor o enormǎ suferinţǎ nefondatǎ. Dar mai e un mod de a aborda SSPT-ul. Ceea ce noi considerǎm a fi patologic, poate fi, de fapt, o adaptare utilǎ în anumite situaţii. Într-un mediu foarte periculos, manifestǎrile specifice SSPT-ului – hiper-conştientizarea propriului mediu, rǎspuns rapid la pericole – pot salva viaţa cuiva. Teoria că transmiterea prenatalǎ a riscului SSPT ține de adaptare e încǎ o speculaţie, dar cred că e interesantǎ. Ar însemna cǎ, înainte de naştere, mamele îşi avertizeazǎ copiii cǎ lumea e dură, spunându-le, „Aveţi grijǎ.”

Sǎ clarific. Cercetarea originilor fetale nu învinovǎţește femeile pentru lucrurile petrecute de-a lungul sarcinii. Ea cercetează cum putem asigura mai bine sǎnǎtatea şi bunǎstarea noii generaţii. Acest efort trebuie să se îndrepte și spre ceea ce învaţǎ fetuşii în cele nouǎ luni petrecute în uter. Învǎţarea e una din activitǎţile esenţiale ale vieţii şi începe mult mai devremedecât ne-am fi imaginat vreodatǎ.”