Bazat pe o cercetare extinsă (interviuri și ateliere cu lucrători si lideri de sindicat din multinaționale reprezentative din retail) spectacolul spune povestea celor patru lucrători ai unui supermarket fictiv, Mon Ami. O corporație care, cu numărul minim de lucrători, acoperă toate pozițiile necesare, de la lucrător în depozit , încărcător/descărcător, la cel care aranjează marfa în raft, spală pe jos, inclusiv toaletele și e și frontman, la casierie, trebuind să fie, nu-i așa, amabil, zâmbitor și serviabil chiar atunci când are de-a face cu clienți dificili care insultă și umilesc. O corporație în care sindicatul e dușmanul numărul unu și care face tot ce poate să descuraje oamenii să adere sau să rămîna în el, toate acestea pe fondul unor salarii de mizerie și a eludării unor drepturi elementare.
Sincer, când am dat căutare pe Google după ”lucrător universal” căutând detalii despre spectacol credeam ca sintagma e o licență poetică, dar am descoperit că așa se numesc de-adevăratelea locurile de muncă pe care lanțurile de retaileri le scot pe piață.
Revenind la spectacol, vorbim de un performance excepțional, de la textul care abundă în dialoguri savuroase, la interpretarea care pune sarea și piperul pe ele, creând momente de un comic irezistibil, de la designul scenic la muzică și versuri.
Debutul e în forță, cu sedința de HR, în care un șefulică de la centru (Alexandru Potocean), extrem de relaxat și binevoitor, democrația întruchipată, le vorbește angajaților despre cultura organizațională, despre cum Mon Ami s-a născut ca o mică afacere de familie și s-a extins apoi în toată lumea prin contribuția de suflet a unor oameni care au crezut în această idee, așa cum sunt și ei, angajații de față. Corporația are ca valoarea cea mai de preț oamenii și pentru ei face și drege (vă sună cunoscut?). În timp ce șefulică vorbește, o altă șefulică locală (Alice Monica Marinescu) îi ține isonul și scrie pe tablă cifre și date acompaniate de inimioare, iar la interpelarea unui angajat despre de ce trebuie să dispară sindicatul, aceasta se grăbește să pună la colț vorbitorul, dar șefulică de la centru (pe numele lui Haită J), în mărinimia lui, o potolește. Lasă oamenii să întrebe, că le explic: ce rost are să aveți un sindicat la care să plătiți o cotizație, noi vă oferim un FORUM în care puteți avea un reprezentant și vă puteți exprima GRATUIT.
Savoarea textului vine din jocul de cuvinte, din romgleza specifică multinaționalelor, din clișeele corporatiste pe care cu toții le cunoaștem: avem încredere în voi, aveți potențial, compania se străduiește mereu să vă ofere condiții de lucru mai bune ca oriunde (tichete de masă, ore de yoga, asigurare medicală). Cât despre salarii, tocmai vi le-am mărit (ce coincidență, tocmai a crescut salariul minim pe economie).
Jocul celor patru este debordant, micul lider de sindicat care se cam luptă cu morile de vânt (Andrei Șerban), femeia trecută de prima tinerețe căreia nu-i ajung banii de la un salariu la altul și se teme pentru locul ei de muncă pentru că la vîrsta ei n-o mai angajează nimeni (Katia Pascariu), învârtitul de serviciu, băiat de gașcă, doar că mai leneș în gândire și mai comod (Alexandru Potocean) și gura mare, revoluționara de culise care însă ”nu se bagă” (Alice Monica Marinescu) crează o dinamică realistă, familiară, în care te regăsești ușor. Nimic facil sau superficial, un joc alert, pe fază, autentic pune accentele potrivite pe textul atît de bine scris și regizat de David Schwartz că pare o improvizație, stârnind cascade de râs.
Muzica și versurile Mariei Sgârcitu alături de coregrafia lui Carmen Coțofană vin să completeze performanța actoricească și regizorală, să balanseze sau să accentueze presiunea, aruncând peste ochiul ascuns al lui Big Brother liniștitorul jingle, șoptit cu o voce suavă: ”Mon Ami, prietenul tău la cumpărături ”. Un spectacol complet, cu nivele multiple de acces pentru care întreaga echipă merită felicitări.
Casa povestașului 