La Mulți Ani, Bucovina!

(foto Ionuț Șandru)

MEMORIALISTICĂ DIN PATRIMONIUL ARHIVISTIC SUCEVEAN

dr. DOINA-IOZEFINA IAVNI

Anul 1918, după numeroase evoluţii tumultoase a adus desăvârşirea unităţii naţionale, prin Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului Crişanei şi Maramureşului cu Vechiul Regat.

Generaţia Marii Uniri are o semnificaţie istorică şi spirituală la fel de importantă ca şi cea a revoluţiei de la 1848, sau a Unirii Principatelor de la 1859. Aceasta a fost catalizată de un ideal care a grupat personalităţi de diferite vârste şi aparţinând unor categorii sociale diferite reprezentând întregul popor. Au devenit astfel făuritori de istorie prin actele lor cu poziţii distincte în constelaţia Marii Uniri. I.I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Pantelimon Halipa, Ion Inculeţ, Iancu Flondor, Ion Nistor.

Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918, trebuie analizată într-un context mai larg ca rod al activităţii foştilor deputaţi în parlamentul din Viena, în Dieta provinciei, primarii aleşi legal, foştii refugiaţi bucovineni în Vechiul Regat, voluntarii Bucovineni în Armata Română, foşti prizonieri în Rusia şi alte ţări. Toţi şi-au câştigat merite, dar fireşte, inegale.

O primă grupare, al cărei lider a ajuns să fie Iancu Flondor, ieşit în acest scop din izolarea autoimpusă de la Storojineţ, a raliat personalităţile rămase în provincie având ca vârf de lance, în ultima perioadă gazeta „Glasul Bucovinei”. Această grupare lucrat în strânsă legătură cu deputaţii aflaţi în Viena, care au încercat pe cale parlamentară să netezească drumul spre Unire. O altă importantă fracţiune a fost cea a refugiaţilor în România, o generaţie mai tânără, care şi-a vărsat sângele pe fronturile germane şi austriece şi care a întreţinut permanent o atmosferă favorabilă Unirii în cercurile politice româneşti şi în mas-media. Aceştia au fost reprezentanţi la vârf de Ion Nistor, cel care a pus la dispoziţie, de câte ori a fost nevoie şi documentaţia istorică în sprijinul cauzei.

În aceeaşi direcţie a înfăptuirii Unirii au acţionat şi prizonierii de război aflaţi în Rusia şi Italia, care au constituit legiuni de voluntari pentru a lupta cu arma în mână împotriva imperiului austro-ungar.

În sfârşit nu sunt de neglijat nici acţiunile individuale, aproape anonime, ale diferiţilor cetăţeni, fiecare având „părticica sa de merit, fie cât de mică, când s-au scris paginile cele mai luminoase din istoria neamului nostru”, după cum se exprima părintele Gheorghe Şandru, în anul 1938.

O mărturie inedită şi deosebit de interesantă aparţine suceveanului Vasile Gherman, născut în anul 1897, consemnată la data de 6 octombrie 1975, relativă la intrarea trupelor ruse în Bucovina în anul 1916.

„În anul 1916, în ziua când a intrat prima ştafetă, un cazac călare, ce patrula pe străzile oraşului Suceava, un oarecare cetăţean ieşind din restaurantul Vermar, a tras în soldatul rus şi l-a împuşcat. A reuşit să dispară”. Intrând apoi armata rusă, deşi „a fost întâmpinată cu pâine şi sare”, s-au început cercetările. Atât ucenicul Vasile Gherman, cât şi maistrul Hornar al oraşului Emil Konig au fost reţinuţi de patrulele care făceau cercetări, fiind consideraţi autorii faptei. „Ne-a legat de un stâlp de la gardul primăriei şi ne-a bătut cu năhăiaua de ne-a învineţit. Am stat aşa legaţi cam de la ora 10 dimineaţa până la 5 dupăamiază.”, consemnează Vasile Gherman.

Între timp, comandantul armatei care intrase în oraş, un maior a ordonat să i se dea foc oraşului. Preotul Mihail Sârbu, primar al oraşului şi Epaminonda Voronca, „s-au dus la comandantul armatei ruseşti, cunoscând limba ucraineană şi rusă s-a putut înţelege cu comandantul căruia i-au explicat însemnătatea istorică a oraşului şi că orăşenii… nu sunt vinovaţi de ceea ce s-a petrecut. Comandantul a înţeles şi a dat ordin să se stingă focul. Am plătit şi un preţ de răscumpărare în vite şi alimente din partea orăşenilor”. La intervenţia aceloraşi oficialităţi române, care „au declarat că noi suntem oameni paşnici şi nu puteam să facem asemenea prostie… Am fost legitimaţi după cărţile de hornari şi ni s-a dat drumul”⁶.

„Astfel că sucevenii, – se încheia mărturia- vor păstra o veşnică recunoştinţă preotului Mihai Sârbu şi fostului primar Emilian Voronca”.

O altă mărturie aparţine doctorului Octavian Lupu (1898-1988). Acesta, în 1918 a fost înrolat în Armata Austro-Ungară şi a luat parte la constituirea Consiliului soldaţilor şi ofiţerilor români din Viena, Bucovina, Transilvania şi Banat. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Viena, şi a obţinut doctoratul în anul 1923. A fost medic şef la Cernăuţi, în perioada 1928-1940, iar între1941-1944 a fost Consilier sanitar al provinciei Bucovina. În această calitate înfiinţează un Spital cu 80 de paturi din Vatra Dornei, Spitalul de tuberculoşi din Cernăuţi, secţiile de urologie şi ortopedie şi boli venerice din Cernăuţi, cât şi o şcoală de surori de ocrotire. După 1944 a fost inspector general în Ministerul Sănătăţii şi a activat la spitalele Caraiman şi Vasile Roaită din Bucureşti, de unde se pensionează în anul 1961. A deţinut funcţia de vicepreşedinte şi secretar al Societăţii România Jună din Viena şi de membru al Societăţii pentru Cultura Română din Bucovina. Cu privire la activitatea Societăţii „România Jună”, a cărei membru a fost în perioada premergătoare Marii Uniri, consemna că aceasta a câştigat „în perspectivă istorică dreptul la cinstire şi înălţare în rândul celor care au binemeritat o recunoştinţă din partea poporului român ca luptători, eroi şi martiri. A fost o tribună şi armă de luptă, cu gând de apărare a fiinţei poporului român, pregătind şi eu – în poziţie de frunte marea eliberare, al cărei termen nu-l putea cunoaşte nimeni şi care era scopul final al străduinţelor ei – a trăit speranţa victoriei binelui şi dreptăţii în frumuseţe şi demnitate şi pentru poporul român, pentru ca în cele din urmă şi acesta să participe nu ca o cenuşăreasă, la ospăţul frăţesc al popoarelor independente”.

Consiliul Soldaţilor Români din Viena s-a constituit la 25 octombrie 1918, condus de Iuliu Maniu, Octavian Lupu fiind cel mai tânăr membru, primind însărcinări cu privire la întâmpinarea soldaţilor care se retrăgeau de pe front, prin gara de sud şi de vest din Viena. Consiliul soldaţilor lucra ca secţie a Consiliului Naţional, direct subordonat acestuia, a cărei Secţie pentru Transilvania şi Ungaria era condusă de Iuliu Maniu şi cea pentru Bucovina de către Samuil Isopescu Grecu, fiind ajutat de deputatul bucovinean Simionovici. „Realizările Consiliului Naţional Român din Viena, -ca secţie a Comitetului Naţional Român din Bucovina, Transilvania şi Ungaria, au fost importante în timpul ultimelor două luni ale anului 1918 şi a primei luni a anului 1919: 35 000 de soldaţi români care consimţind în mod liber la disciplină şi ordine, având acelaşi ţel au fost trimişi în Transilvania prin organizaţia centrală din Viena. Atitudinea autorităţilor a fost corectă şi prietenoasă. Programul de activitate a fost îndeplinit în întregime, aşa precum s-a stabilit în şedinţa de constituire din 31 octombrie 1918 de către întemeietorii lui şi de către vorbitorii principali, până la sfârşitul lui martie 1919”.

O altă mărturie aparţine lui Traian Roşu, sub titlul Unirea – 1918 Manuscris prescurtat, care cuprinde 31 de file. Acest a fost ofiţer în armata austro-ungară, rănit pe frontul italian în 1916. Din ianuarie 1918, era delegat al Ministerului de război din Viena, într-o comisie judeţeană pentru stabilirea prestaţiunilor de război, la Câmpulung Moldovenesc.

Cu privire la acest moment, important în cronologia evenimentelor Unirii Bucovinei cu România, locotenentul Traian Roşu reflecta în anul 1968, sub titlul Privind lucrurile prin prisma trecutului. Astfel autorul nota: „Acţiunea mea nu trebuie privită de nimeni cu ochii lui de azi […] ci să se transpună în imaginea timpului de atunci […]. În hotărârea luată de Constituantă la 28 octombrie1918, nu s-a pomenit, cu nici un singur cuvânt de România sau de Moldova […]. Şi atunci, în acele momente de extremă încordare eu m-am pus în fruntea mişcării menite ca să înfrunte haosul, anarhia şi nesiguranţa. I-am dat alt curs, i-am arătat alte ţeluri, şi alte căi de izbândă. I-am lămurit pe oameni că numai unirea imediată şi necondiţionată cu România este drumul cel adevărat care trebuie urmat […] şi pentru punerea în practică a expunerii mele, am propus şi am obţinut adeziunea pentru o hotărâre care cuprindea următoarele două obiective-moţiunede unire a Bucovinei cu România fără condiţiuni şi comunicarea imediată a acestei hotărâri, cu reprezentanţii puterii de stat român.;Chemarea imediată a armatei române pentru punerea în aplicare a moţiunii de unire. Ce au însemnat unele astfel de riscuri atunci când politicienii de meserie se gândeau la o reprezentare prin ei a Bucovinei la o conferinţă de pace! De România în actul lor nici pomeneală. Iar eu acolo am plecat în România. Eu am luat riscuri foarte mari asupra mea […] şi la vârsta mea de 26 de ani. Va trebui să recunoască curajul acestei acţiuni de mare importanţă istorică.

Imaginaţi-vă aceste tablouri. Apoi făceţi-le aprecierea şi evaluarea lor din punct de vedere individual, politic,naţional.Concluzia autorului era următoarea: „Istoria are să decidă rolul fiecăruia”.

În contextul anarhiei care se instalase în Bucovina în condiţiile iminentei dezmembrări a monarhiei austro-ungare, prin cereri repetate, Consiliul Naţional Român dar şi locuitorii din Bucovina, prin diverse petiţii, solicitau în mod imperativ, protecţia guvernului român. După consultarea puterilor Antantei şi a unor notificări făcute reprezentantului, Austriei trupele române au trecut graniţa în Bucovina. Misiunea a revenit Diviziei a 8-a, care a fost structurată în 3 unităţi principale. În dimineaţa zilei de 6 noiembrie, un detaşament de 48 de grăniceri, în frunte cu maiorul Anton Ionescu, intra în vechea capitală a Moldovei, cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Acţiunea maiorului a fost cunoscută mult timp, doar unui cerc restrâns, având loc la o oră când pe străzile oraşului se aflau foarte puţini oameni. Doar câţiva elevi, aşa cum aprecia Erast Tarangul în memoriile sale, s-au oprit în drum spre şcoală pentru a striga: Trăiască armata română”. În zilele următoare, la Burdujeni s-a stabilit comandamentul Diviziei 8 infanterie, în frunte cu generalul Iacob Zadik, care avea sub comanda sa 3.000 de militari aparţinând Regimentelor 16, 29 Infanterie şi 8 Vânători. Cinci decenii mai târziu, Anton Ionescu aşternea pe hârtie aceste amintiri legate.

În cinstea sa, o stradă din Suceava a primit numele de „Maior Anton Ionescu”, iar din 1922 de „6 Noiembrie”, originile acestei denumiri fiind puţin cunoscute, mai ales de către tânăra generaţie. Reproducem, pentru exemplificare, un fragment din aceste memorii: „Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda trecea frontiera şi se îndrepta, urcând, pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, mă copleşea şi un sentiment de măreţie că mi-a fost dat mie şi grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în Cetatea lui Ştefan cel Mare, dar şi un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci în 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei. Plutonul înainta, intram în oraşul Suceava….Nu ştiu ce m-a predominat, căci am dat ordin să se cânte „pe-al nostru steag e scris unire” imn simbolic corespunzând faptei noastre, dar şi profetic, căci în ultima strofă se preciza: „Scumpa noastră Românie, etern va înflori”. S-a apreciat că acest moment reprezintă Zorile Unirii la Suceava şi începutul evenimentelor care vor culmina cu istorica hotărâre din 28 noiembrie 1918.

O altă mărturie a fost aşternuta pe hârtie de către Ilie Lazăr în anul 1945 şi a văzut lumina tiparului în volumul Amintiri, publicat în anul 2000.

În toamna anului 1918 acesta era sublocotenent în armata austro-ungară, la Troscineţ Podolschi, la nord de Tiraspol, când împreună cu regimentul său format din 180 de soldaţi lugojeni, în contextul iminentei dezmembrări a monarhiei austro-ungare se hotărăsc să treacă în România. La 9 noiembrie, păşind pe pământul lui Ştefan Vodă ajunşi în piaţa centrală a Cernăuţilor găsesc oraşul „ocupat de vreo 700 de galiţieni care jefuiesc cazărmile şi periferia oraşului”. Prezenţa soldaţilor ardeleni a avut urmări favorabile în restabilirea ordinii. Astfel „în acea noapte de frică că a intrat armata română, stau stins luminile în tot oraşul, alergau desperaţi căruţe şi călăreţi, toţi grăbiţi, mai furau câte ceva şi duceau totul spre Sniatin, încât a doua zi ( la 10 noiembrie), unitatea mea era singura forţă armată în tot oraşul”.

Despre participarea sa la episodul preluării principalelor instituţii de către Consiliul Naţional Român Ilie Lazăr consemna: „După ieşirea galiţienilor din oraş, ne-am dus în grup la bătrânul Mitropolit Vladimir Repta, care ne-a primit părinteşte” şi unde am hotărât să preluăm imperiul”. Într-o maşină ne-am urcat vreo cinci tineri, şi cu noi fostul senator şi primar de mai târziu al Cernăuţilor Nicu Flondor. Eu cu un steag tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul maşinii. În această compoziţie ne-am dus la comandantul jandarmeriei Bucovinene din timpul războiului, generalul Fischer, căruia domnul Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană, somându-l ca imediat să predee jandarmeria locotenentului român Dan. De aici am plecat la poliţie, unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la tribunal, unde am instalat pe un domn Iohahon. Mai apoi m-am urcat pe acoperişul primăriei şi am înfipt primul steag tricolor după 144 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Şandru”²⁴.

Cu deosebită emoţie este relatat şi momentul intrării, la 11 noiembrie1918, sub comanda generalului Zadik a Armatei române în Cernăuţi. Atmosfera evenimentului cât şi spiritul organizatoric propriu, sunt de asemenea consemnate: „din toţi banii Kerenschi pe care îi aveam am cumpărat toate florile din piaţa oraşului, oferindu-le femeilor române din Cernăuţi, cu rugămintea să bată cu flori armata română. Corul Mitropoliei cânta în permanenţă cântece patriotice. Iancu Flondor, preşedintele Consiliului Naţional Român a dat dispoziţii ca intelectualitatea oraşului în haine de sărbătoare, să-l primească în casa naţională pe generalul comandant al Armatei Române […]. Când am coborât din maşină, generalul era bătut cu flori de către doamnele române, iar eu l-am ridicat pe umeri şi în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj, unde a fost primit de toţi intelectualii în frunte cu Iancu Flondor, care îmbrăţişându-l a început cam aşa: Daţi-mi voie domnule general să ne îmbrăţăşăm ca doi fraţi care nu s-au văzut de 144 de ani”.

Acţiunea naţională în Bucovina şi-a continuat cursul binecunoscut, culminând cu Adunarea constituantă care la 28 noiembrie1918, care a votat ”Unirea necondiţionată şi pe vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru”, cu Regatul României..

După acest prim remarcabil episod al biografiei sale, Ilie Lazăr va părăsi Cernăuţiul, activitatea sa politică continuând cu participarea la adunarea de la 1 decembrie la Alba Iulia, ca delegat al Maramureşului, şi ulterior ca însoţitor al delegaţiei ardelene care a prezentat actul Unirii la Bucureşti.

 

Bucovină, colţ de ţară
Foaie verde de secară,
Bucovină, colţ de ţară,
Duşmanii mi te prădară
Ca românii să dispară.
Din Şiret până la Prut
Românii n-au dispărut,
De la Nistru la Carpaţi
Românaşii îşi zic fraţi.
Peste sate şi zăvoaie
Au cura străinii puhoaie
Pe români ca să-i dispoaie
De datini şi de credinţă,
Să le-aducă suferinţă.
Românul bucovinean,
Os din osul lui Ştefan,
A rămas dârz câ-nainte, –
N-a primit blidul de linte,
Lenin, Lenin, om vestit,
Dumnezeu te-a biruit.
Ai crezut că al tău nume
A stăpâni-ntreaga lume.
Legea ta cu-a lui Stalin
Au adus în lume chin.
Pe domnul nu-l cunoşteaţi,
Pe diavol îl lăudaţi.
Dumnezeu v-a dat o vreme
Să vadă cât faceţi rele.
Timpul vostru s-a sfârşit,
Dar şi lume-a chinuit…
Dumnezeu s-a îndurat;
Jugul vostru ni l-a* luat
Şi s-a mai făcut lumină
Şi-n a noastră Bucovină.
(Culeasa de C Semeniuc,gospodar în Voloca-pe-Derelui, fost
deţinut al unui lagăr de muncă de pe ţărmul lacului Onega.)