Roboți

 

Profesorul se pregătea să iasă. Își inspectă în oglindă obrazul prelung, smead, da, se bărbierise cum trebuia, își netezise părul puțin și alb și trecuse cu pieptenele mic peste sprâncenele groase, ca niște vălătuci de vată. Haina de catifea verde îi punea în valoare ochii de aceeași culoare, mari și limpezi.  Va fi o zi fastă, își spuse, și-și umplu cana înaltă cu cafea. Turnă în fir subțire deasupra ei niște lapte și roti recipientul repede, provocând în el un vârtej menit a amesteca albul cu negrul, amarul cu dulcele.

Afară era soare și inima îi sălta de bucurie. Sorbi din cafea pe îndelete, deschise fereastra și trase adânc aer în piept. Ziua caldă și însorită ar fi trebuit să scoată la iveală mirosul pământului reavăn, abia dezmorțit. În loc de asta aerul mirosea puternic a liliac, au încurcat aromele, se pare, își spuse și se întristă un pic. Se întrebă oare despre ce era vorba în gâlceava vrăbiilor în copacul desfrunzit din față, ce și-or fi spunând ele, suratele, în această dimineață strălucitoare?

Își strânse ochelarii și cheile, portofelul și actele, le înghesui în geanta de piele bej și ieși. Nu avea ce încuia, trecuseră vremurile în care să-ți încui casa. Sistemele de supraveghere erau atât de performante încât nu mai era nevoie de așa ceva. Poarta mare, de fier forjat se închise automat în spatele lui. Strada mergea paralel cu canalul, iar pe malul acestuia sălciile plângătoare erau înmugurite, iarba crudă abia scosese colțul iar din loc în loc se zăreau mici pete albăstrii, insule delicate de toporași și grâușor. Cățelul familiei vecine, un setter roșu-flacără își făcea rondul regulamentar pe la sălciile din față, până la colțul străzii și înapoi în curte. Se uită să verifice dacă poarta pe unde acesta ieșise rămăsese deschisă, să nu-l fi închis din greșeală cineva pe dinafară, dar nu, poarta era larg dată de perete, așa că își salută vecinii care își savurau cafeaua la soare. Îi răspunseră prietenos, bătrânul domn ridică ceașca de cafea în semn de invitație, iar el făcu o mică plecăciune și declină politicos oferta.

Trecu pe lângă magazinul alimentar ținut de un asiatic mic și amabil care scotea în fiecare zi în fața geamului cu perdele colorate coșuri cu fructe și legume proaspete, atent dispuse sub o copertină verde, ceea ce făcea ca locul să pară mereu răcoros, oricît de puternic ar fi fost soarele. Succesul micului magazin de cartier nu se datora însă trufandalelor expuse cu grijă ci zecilor de cutii și cutioare cu pudre nutritive, concentrate de alge exotice pentru slăbit, superalimentelor ambalate extravagant care promiteau tinerețe fără bătrânețe, aduse din locuri necunoscute, preparate după rețete misterioase numai bune pentru toate dietele care mai de care mai ciudate pe care le inventaseră oamenii ca să-și păstreze sănătatea, căci lumea nu se mai alimenta ca să trăiască ci alterna dietele cu ospețele.

La brutărie, prin ferestrele largi, zări cuplul de doamne care așezau în rafturi producția dimineții, franzelele albe, baghetele negre cu semințe și bulcile, colăceii și covrigii  destinate copiilor, învăluind toată strada în miros de pâine caldă. Intră și cumpără o chiflă cu mac, îi făcu ochi dulci doamnei mai micuțe, aceasta se prefăcu interesată, râseră toți trei și plecă mai departe.  Ajunse la semafor. Strada era pustie așa că nu se sinchisi de culoarea roșie și traversă. Știa că-l vor vedea pe camerele de supraveghere și-i vor da un avertisment, așa că ridică mâna în semn de salut și zâmbi către camera cea mai apropiată.

***

CX sesiză o ușoară lentoare în încărcarea datelor, o întârziere de câteva nanosecunde în procesare și se întrebă dacă era o problemă de rețea sau de semnal. Parcurse holul lung, vopsit în verde și intră în camera de supraveghere. Totul părea în regulă, nici un computer nu semnala nici o problemă. Ecranele de supraveghere erau toate pornite, vedeai panoramic orașul în cel mai mic amănunt. Iubea momentul acela în care vedea oamenii trezindu-se și căutându-și ancorele. Cei care erau într-un cuplu priveau imediat în cealaltă parte a patului sau întindeau mâna automat pe perna vecină, cei singuri priveau fotografia celor dragi de pe noptieră, puțini erau cei care se ridicau automat, fără să privească în jur. Ca niște roboți, își spuse zâmbind în sinea lui. Pe ecranul din dreapta îl zări pe Profesor și gestul lui de salut în fața camerei îl făcu să zâmbească. Îi trimise, la rândul său un salut și se apucă de lucru.

***

O dronă-albină poposi pe umărul Profesorului și făcu un ”poc” mic, generând o undă slabă pe care acesta o simți ca pe o ușoară palmă prietenească. Primi salutul lui CX cu bună dispoziție și își continuă drumul fredonând un cântecel vesel. Strada o cotea la stânga dar alese să meargă tot înainte, simțea nevoia să-i spună câteva cuvinte Guvernatorului, prietenul său care murise demult. Fuseseră prieteni mulți ani, iar de când acesta plecase Profesorul mai trecea pe la bustul de bronz din micuțul parc cu cireși, se așeza pe o bancă și-i povestea noutăți, iar dacă nu avea nimic de povestit ședea pur și simplu pe bancă vis-a-vis de micul soclu și se odihnea.

Ajuns acolo căută o bancă la soare. Scoase chifla din pungă și începu să hrănească porumbeii.

Știi, i se adresă în gând prietenului lui, mă gândeam zilele trecute la copiii ăștia de le zicem noi roboți. Se prea poate ca și noi să fi fost pentru bunicii noștri niște extratereștri, dar ăștia chiar sunt ciudați. Acu ceva vreme au instalat un automat de cărți, dacă îți vine-a crede. Bagi acolo un nume, ceva și automatul îți mestecă o poveste. Îți amintești ce însemnau cărțile pe vremea noastră? Cum le dădeam de la unul la altul atunci când nu se găseau, cum le traficam, pur și simplu? Mi-am amintit într-una din zile de cum i-am ”pregătit” biblioteca analfabetului ăluia care era șef la poliție, mai știi? Vroia să se însoare cu fata unui academician, urma să vina nobila familie în vizită așa că s-a dus în oraș și a cumpărat vreo zece metri de cărți iar eu le-am luat la rând, unora le-am îndoit colțurile unor pagini, în altele am subliniat cu marker anumite pasaje, în câteva am pus semne de carte cumpărate în aceeși zi , totul ca să pară că omul era un pasionat de lectură. M-a plătit regește, am mâncat amândoi la cărciumă o lună întreagă…ce-am mai râs atunci, îți amintești?

Șirul gândurilor îi fu întrerupt de telefonul care vibra în buzunar. Era Doctorul care-l întreba pe la cât vine. Se ridică agale, soarele îl moleșise, era bine pe bancă, mai că nu     s-ar  mai fi ridicat.

***

CX își pregătea materialul pentru teleconferința care avea ca temă ”Evoluția Organizațiilor”, după teoria lui Laloux. Colegii lui începeau să se conecteze, fiecare de unde se găsea în acel moment, acasă, la birou, în parc cu copilul, la cafenea. Îi vedea pe cei care doreau să fie văzuți, ceilalți participau doar audio, era alegerea fiecăruia. Tema lor era să identifice stadiul organizațional practicat de cei bătrâni, să vadă exact unde sunt ei acum și cum pot evolua într-un stadiu următor. Laloux definise următoarele tipuri de organizații: cele roșii, în care puterea era exercitată de căpetenie pentru a impune respect, iar teama era liantul organizatoric, tip de organizare specific mafiei și bandelor interlope, organizațiile ambră, cu ierarhii stricte si comanda de sus in jos, având ca valoare supremă stabilitatea, caracteristice bisericii și armatei, organizațiile portocalii în care țelul suprem e învingerea concurenței și creșterea profitului iar managementul se face prin obiective, caracteristic multinaționlelor , organizațiile verzi care se concentrează pe cultură și împuternicire pentru o motivare extraordinară a angajaților și organizațiile turcoaz bazate pe libertate și responsabilitate, formate din echipe autoorganizate, în care nu există manageri de proiect ci personalul se autoalocă pe proiecte. Ei se aflau în turcoaz și trebuiau să vadă ce ar putea îmbunătăți la stadiul actual și mai ales cum să armonizeze relația cu bătrânii care nu vroiau să accepte schimbarea. Acei bătrâni care se victimizau acum își bătuseră joc de ei înșiși și de natură zeci de ani, cu îndârjire. De câte ori apăreau semnale de alarmă privind poluarea sau epuizarea resurselor discuția aluneca în derizoriu, ba mesagerul era neavenit, ba mesajul pica într-un moment prost, atenționările erau ridiculizate, minimizate, puse sub semnul grotescului. Când apăruseră marile pandemii de intoleranțe alimentare datorate abuzului de medicamente pe care corporațiile le băgau pe gât zilnic prin reclame și programe de fidelizare, sabotând practic imunitatea, o parte a bătrânilor a început să vorbească de Apocalipsă iar o alta a început să-și dubleze rațiile de pilule, care mai de care de viață lungă dătătoare. A început chestionarea rolului medicinei care nu mai avea cum să reacționeze la toate aceste anomalii și au înflorit vindecătorii, vracii, căutătorii în ape neîncepute, spiritualiștii care aflau remedii în vindecarea arborelui genealogic și al curățării aurelor. Pe terenul ăsta alunecos, în pragul colapsului, apăruseră ei, generația pe care bătrânii o numiseră ”roboți”.

***

Centrul orașului nu se schimbase prea mult. Aceeași stradă principală străjuită de stejarii înalți,  umbroși, în stânga clădirea de oțel și sticlă care aparținuse poștei, acum centru de cercetare, în față scuarul cu trandafirii care făcuseră celebru orașul, după el, de o parte și de alta a străzii casele frumoase, cu acoperișuri roșii și flori pe pervazuri care duceau la mare.  Un fâlfâit de aripi îi atrase Profesorului atenția. Își întoarse privirea și urmări zborul lin al unei mierle care poposi pe una din camerele de supraveghere din copacul alăturat. La colț se trezi față-n față cu espressorul de cărți și un gând ghiduș îl făcu să zâmbească. Ce-ar fi să-i ducă Doctorului o carte ”generată”? Rămăseseră puține cărți în oraș și nu era vina roboților, nimeni nu le interzisese, doar că oamenii nu mai citeau, iar asta începuse cu mult timp în urmă. Găseai pe internet orice ți-ai fi dorit, ce sens mai avea tipărirea? Editurile începuseră să nu mai publice decât cărți motivaționale ”Cum sa faci primul milion”, ” Cum sa fii un campion al relațiilor”,      ”Crește un geniu în locul unui tăntălău”- bine asta era completarea lui, dar cam așa arătau cărțile care se mai găseau. Lumea nu mai avea timp pentru lectură, literatura nu mai avea nimic de oferit noilor generații. Foarte probabil că dacă ar fi povestit unui tânăr povestea lui Othello acesta ar fi relatat-o prietenilor ca ”povestea emigrantului îndrăgostit care o omoară pe fata șefului”, iar Madame Bovary ar fi sunat ca ”o dependentă de cumpărături se sinucide cu arsenic după o fraudă cu cardul”. Își amintea o conferință  a lui Alain de Botton care sumarizase, în hohotele de râs ale sălii drama lui Oedip:  ”sexul cu mama duce la orbire”. Roboții găsiseră, ca la orice, o alternativă simplă, ieftină, fără pretenții, pentru a suplini lipsa cărților, un generator de povești în care optai pentru tipul de narațiune, veselă, tristă, romantică, de suspans și primeai, contra unui bănuț, propria ta poveste. Cu siguranță l-ar fi amuzat pe bătrânul doctor, posesorul unei frumoase biblioteci, care prețuia mult cărțile. Tocmai asta se și gândi să fie gluma zilei. Se apropie precaut, nu prea știa cum funcționează mașinăria, dar așa cum se obișnuise în conviețuirea cu roboții lucrurile erau de obicei simple, intuitive, pentru oricine. Introduse o fisă și ecranul se lumină. Computerul îi cerea numele personajului principal. Rămase o clipă cu mâna în aer. Se gândi că lumea în care crescuse semăna cu soarta satului Macondo a lui Marquez. Un sat ivit din câteva case, care s-a dezvoltat și a crescut, a făcut față unor calamități ca războiul, ploaia sau insomnia,  în care civilizația a înlocuit treptat simplitatea naturală culminând cu înflorirea artificială  adusă de corporația bananieră, începutul declinului.  Acolo, în Macondo, natura luxuriantă recucerea spațiul. La noi încă nu, și nu știm dacă va mai avea puterea asta, se gândi și alese numele personajului. Aureliano să se numească, cel născut cu ochii deschiși după ce a plâns în uterul mamei sale, Aureliano cel lipsit de capacitatea de a iubi, care ocolește moartea și  sfârșește construind la infinit cu măiestrie mici peștișori de aur. Aparatul scoase un sunet sec și-i scoase foile frumos legate, cu o copertă lucitoare, elegantă. Puse cartea în geantă și se îndreptă spre cofetărie. Nu știa cât va savura bunul lui prieten faza cu cartea dar cu siguranță niște trigoane cu sos de vanilie îi vor aduce pe față un zâmbet.

***

Conferința cu colegii luase sfârșit, iar CX se relaxa cu un ceai aromat. Pe un ecran lateral îl zări pe Profesor, incredibil, lângă espressorul de cărți! Acest moment trebuia savurat. Își reglă luminozitatea, mări imaginea și se așeză comod în fotoliu. Profesorul era unul dintre  aceia cărora ei le datorau denumirea de roboți. Așa-i numiseră încă de la început pe când erau doar niște copii ca toți ceilalți. El și colegii lui fuseseră selectați de-a lungul timpului și trimiși în Centre unde, pe lângă școala normală, de care au parte toți tinerii, fuseseră antrenați special pentru supraviețuire. Acolo învățau despre copilărie, despre gestionarea emoțiilor, despre identificarea potențialului propriu, invățau să își recunoască puterile și slăbiciunile și să se așeze corect în societate. Învățau că societatea va arăta exact ca suma individualităților care o compun, nu că individualitatea trebuie modelată după normele corpului social. Nu erau făcuți din metal și plastic, erau însă imuni la anumite boli și aveau un alt sistem de a recepta și interpreta informația. Erau născuți cu capacități cognitive speciale, tehnologia făcea parte din existența lor dar asta era doar o consecință a felului în care lumea alesese să se dezvolte. Aici, spre exemplu, în Centrul de Cercetare încercau să cultive bacterii-remediu demult dispărute, atât de necesare biocenozei locale, distruse în anii de dezvoltare a industriei produselor de curățenie. Căci curățenia fusese o boală, o competiție acerbă, statutul social depindea de curațenie. Produsele care distrugeau 100% din bacterii fuseseră zeci de ani la modă. Și nimeni nu știuse ce conțin acele produse până când au început să moară viețuitoarele din ape și alergiile să explodeze. Da, ei erau o generație de corecție a greșelilor, iar dacă bătrânii vroiau să-i numească roboți, așa să fie.

Profesorul introdusese fisa în aparat și aștepta. CX se întreba ce-și alesese, vreo poveste de dragoste sau vreo istorie cu pistoale și cuțite? Căci astea păreau extremele între care cei bătrâni pendulau. Își doreau să iubească romantic, cu viori în fundal și cer violet dar nu se dădeau în lături să ucidă femei și copii în lupte infernale și fără sens. Pacea, sentimentul de armonie între ei și între ei și natură părea că dispăruse demult. Mai trecu o dată cu privirea peste ecrane. Totul era în regulă. Micul orășel strălucea vesel în soarele sfârșitului de iarnă și mirosea a liliac. Tastă nervos următorul mesaj: ”cine se ocupă azi de ordinea aromelor? Nici vorbă de liliac încă, rog corectați”

***

Cofetăria era goală la acea oră așa că isprăvi repede cumpăratul  trigoanelor. Mai era aproape o oră până la întâlnirea cu prietenul său așa că se așeză la o masă, cu o limonadă în față. În spatele tejghelei două femei, una în vârstă și una foarte tânără, blondă, semănând cu mama și cu sora lui aranjau niște ambalaje de prăjituri. I se făcu brusc dor de ele. Maică-sa plecase de tânără, amărâtă de veșnica nemulțumire a lui taică-su față de copii. De el poate mai puțin, era destul de bleg și de ascultător, soră-sa însă fusese de mică o explozie de energie și de creativitate care pentru taică-su era sinonimă cu superficialitatea. Făcuse școala de actorie împotriva voinței tatălui, iar la primul ei spectacol îi invitase și pe ei, cu locuri în primul rând, sperând că arta va înmuia rezistența părintelui. Îi chemase mai repede, să vadă un pic din mațele lucrării, cum arată scena pe dinăuntru, să aibă o dimensiune a ceea ce din afară pare simplu și natural. Evident că, voluntară cum era, dădea o mână de ajutor colegilor din tehnic, numai că atunci, întâmplător, unul din ei lipsea iar taică-su își văzuse odorul cărând niște boxe destul de mari, ce dacă doar câțiva metri, cu asta rămăsese bătrânul, că fi-sa împinge vagoane în loc să stea la un birou și să care doar un pix. Replica lui de la final o amărâse peste măsură  ”te-am ținut la școală degeaba, ca să fii salahor nu e nevoie de facultate, uită-te cum arăți, lac de apă, pentru asta am muncit o viață”. Bătrânul era mereu obsedat de comparații : ” uita-te la cutare,  de ce poate lua zece și tu numai șapte, ce mănâncă ăla mai bun ca tine, ce-ți lipsește ție și are aia de poate fi prima pe clasă? De câte ori încerca să deschidă gura și să povestească vreo întâmplare, ceva ce o impresionase, venea implacabil gestul acela de lehamite cu mâna, care durea mai tare decât cuvintele. Tatăl lor nu a știut niciodată cine sunt prietenii copiilor lui pentru că nu puteau fi decât tot niște neterminați, niște fără căpătâi. Biata maică-sa asista neputincioasă la aceste discuții, frângându-și mâinile și lăcrimând pe ascuns. Biata de ea plecase într-o zi de februarie, fusese la cumpărături, intrase în casă și se așezase în fotoliul din bucătărie, inima ei mică n-a mai bătut, a oftat lung și gata. Oftatul acela l-a auzit el din dormitor și când a înțeles ce s-a întâmplat și inima lui s-a oprit pentru o secundă. De atunci taică-su s-a mai îmblînzit, dar neîncrederea aceea, nemulțumirea, rușinea erau acolo. Tatăl lui avusese copii care nu-i aduseseră nici o bucurie. Iar când soră-sa plecase de acasă, într-o dimineață ploioasă, mângâindu-l ușor pe creștet, cu lacrimi în ochi, știuse că asta va trebui să facă și el. N-a fost însă nevoie, taică-su s-a stins curând, iar el a rămas în casa cu amintiri. Da, ca taică-su fuseseră mai toți părinții generației lui. Într-o permanentă întrecere cu performanțele copiilor, într-un concurs obositor de cine a crescut vlăstarul cel mai sârguincios, respectuos și care vlăstar a ajuns vren șef, ceva. Nu era de mirare că mulți din generația lor asta și încercaseră să facă, să devină ce își doriseră părinții lor, fără legătură cu ce-și doreau ei înșiși . De asta, probabil, fusese nevoie de roboți. Ca lumea să  își amintească că destinul e individual și fiecare își poate alege calea așa cum consideră. Că urcăm fiecare pe scara proprie.

Un câine se apropie de ușa cofetăriei privind temător în toate părțile. Îi întinse o bucată dintr-un trigon. Animăluțul se sperie de gest și fugi într-o tufă. Da, așa e și cu unii oameni, trebuie să se dezobișnuiască de gândul că oricine deschide gura va scoate pe ea dezaprobare, că e posibil ca din gura aia să iasă o glumă sau o încurajare. Se ridică, își luă geanta, mută jumătatea de trigon mai aproape de tufă și o porni spre casa Doctorului. Coti după scuarul cu trandafiri și la ultima casă se opri. Era o clădire cochetă, exact pe malul mării, de pe terasa căreia ani la rând urmărăseră apusurile fascinante ale serilor de vară. Lângă ușa de la intrare prevăzută cu un ciocănel de argint era o plăcuță, ”Cabinet stomatologic”. Zâmbi. Demult nu mai era nevoie de stomatologi,  oamenii își rezolvaseră această problemă de ceva timp, implanturile dentare definitive se făceau odată cu căderea dinților de lapte ca să se evite pe mai târziu lucrările complicate . Era o procedură standard, complet nedureroasă, care se făcea prin lege la vârsta de 7 ani, astfel încât toată lumea afișa o dantură perfectă, de un alb electric până la moarte. Plăcuța rămăsese acolo așa, ca o aducere aminte, ea nu mai însemna nimic. Bătu în ușă cu ciocănelul, ușa se deschise și intră. Doctorul își aștepta musafirul în sufragerie, îmbrăcat într-un sacou de casă grena și pantaloni de trening verzi. Era încălțat cu niște papuci de pâslă un pic cam mari pe care îi târșâia după el ca să nu-i scape din picioare. Era un bătrânel scund și rotunjor, cu obraji rozalii și un păr alb rar, cu ochelari rotunzi cu ramă argintie.

– Bine ai venit, cu ce să te servesc? O vișinată, un deget de coniac, o cafea?

– Optez pentru o vișinată și o cafea, daca se poate.

– Sigur că se poate, pot arunca în cafea și degetul de coniac dacă vrei.

– E perfect, ai ghicit!

Râseră complice, Doctorul dispăru câteva secunde în bucătărie pentru a pregăti tratația iar el se așeză confortabil în fotoliu. Era rutina lor săptămânală, în oraș rămăseseră oameni puțini, iar cei de vârsta lor și mai puțini așa că vizitele astea era așteptate de amândoi cu nerăbdare de la o săptămână la alta. Nu se putea spune că erau singuri, fiecare dintre ei avea o mică viață socială dar întâlnirile lor erau speciale. Aveau în spate o viață împreună în micul orășel, foști prieteni dispăruți sau plecați, o grămadă de amintiri. Casa Doctorului rămăsese la fel ca pe vremuri, cum intrai era holul cu băncuțele de așteptare rânduite pe lângă pereți, apoi pe stânga cabinetul în care nimeni nu mai intrase de ani. Cu toate astea holul mai păstra mirosul acela de eugenol, ”mirosul de dentist” cum îi spunea CX când se întâmpla în vizită. Din holul mare și luminos se deschidea sufrageria, cu canapeaua mare de piele maro și cele două fotolii de o parte și de alta a măsuței de lemn de trandafir cu intarsii de fildeș. Pe fundal biblioteca imensă, cu cărți frumos aranjate, o raritate acum în oraș, când cărțile nu mai interesau pe nimeni. Pe vremuri a avea o bibliotecă în casă era un semn de distincție, denota cultură și rafinament. Cărțile pe care le cumpărai și nu apucai să le citești erau o provocare, o recunoaștere a faptului că nu știai tot, un gest de modestie intelectuală, cumpărând cărți recunoșteai că mai ai lucruri de învățat, era un remediu împotriva suficienței. Exista un cuvânt în japoneză pentru stiva de cărți cumpărate și necitite, tsundoku, de la tsunde-oku (lăsând lucrurile să se strângă) și dukosho (citirea cărților). Da, generația lui și atâtea altele înainte se definiseră prin cărți. O avere care azi nu mai avea căutare.

Doctorul sosi cu o tavă mare de argint pe care se aflau o sticlă pătrățoasă cu vișinată, două pahare de cristal, pătrățoase și ele, două cești pictate cu păuni albaștri pline cu cafea și o chisea micuță cu dulceață de cireșe amare. Turnă vișinata și se așeză într-un fotoliu.

– Am trecut pe la cireși, pe la dânsul….zise profesorul.

– Și dânsul, dânsul ce face?

-Ce să facă, tot acolo…

Râdeau cu poftă. Guvernatorul le fusese amândurora prieten, un om discret și stilat, un diplomat de carieră, nefericit în căsnicie și totuși cu o droaie de copii. În unele seri se îmbătau toți trei metodic, științific, de pe la ora cinei până la cântatul cocoșilor. Începeau ca niște oameni civilizați cu un rom roșiatic și aromat, decantat în lemn afumat de cireș sălbatic,  trecând în revistă apoi cula cu vinuri, restabilindu-și fața de oameni respectabili pe la cinci dimineața cu o tărie de dude cu afine, albastră, care le înnegrea dinții, limba și buzele, făcându-i să arate ca niște morți la plimbare. Dar asta fusese demult, în tinerețe. Apoi vremurile se schimbaseră repede și  imprevizibil ajungând până în prezentul în care lumea trăia în online, florile se polenizau cu drone iar tehnologia era noua religie.

***

CX se pregătea de plecare, strânse notițele de peste zi, aruncă bilețelele inutile și clăti cana de ceai.  Mai trecu cu privirea peste ecrane, nimic deosebit, lumea forfotea pe străduțele înguste din zona restaurantelor. Fusese o zi plină, era un pic obosit dar îi veni o idee, se repezi la etajul de mai jos și-și luă de la bistro o salată cu de toate și o bere rece. Căută ecranul potrivit și localiză casa doctorului. Cei doi erau o inspirație pentru el, dacă treceai peste mica văicăreală, poveștile lor erau savuroase. Se gândi cu compasiune la toate acele generații care dăduseră de gard cu viața lor și nici măcar nu înțelegeau de ce. Iar boala aceea se numea cinism. Trăiau pentru aparențe și se credeau profunzi. Literatura de care făceau atâta caz nu-i învățase nimic. Credeau despre ei, despre ”roboți” că sunt inculți și superficiali, dar ei, oamenii instruiți pierduseră sensul culturii în goana după bani și statut social. Căci cultura însemna empatie, milă, solidaritate. Vechea literatură când vorbea despre un nefericit spunea că e lipsit de noroc, că nu avusese șanse, că acel Ceva superior îl nedreptățise, îl neglijase. Același nefericit devenise cu timpul un ”looser”, cineva care își merita soarta. Textele antice vorbeau de tragedii, de nenorociri care se abăteau asupra oamenilor, dictate de forțe superioare, iar cititorul era îndemnat către meditație și compasiune. Organizațiile orientate spre profit modelaseră o cultură în care individul căruia i se întâmplau astfel de necazuri era direct responsabil pentru ele, era ridicol, demn de dispreț public. Trecuseră pe nesimțite de la ”noi muncim, nu gândim” la ” noi gândim, nu simțim” și asta se întâmplase natural, ca trecerea anilor și creșterea dioptriilor.

De asta era nevoie să înțelegi organizațiile, își spuse, ca să vezi ce soi de cultură generează, ce fel de viață se desenează pentru toți cei din jurul lor.

Îi privea pe cei doi bătrânei. Ieșiseră pe terasă să urmărească apusul. Se gândi un pic, apoi deschise o consolă și se apucă să schițeze un cod.

***

Profesorul citea cu glas tare povestea generată, înecându-se, din când în când, de râs.

”Aureliano se gândea din nou la Pilar, monstrul mișto cu brațe blonde și păr frumos. Se apropie de fereastră și reflectă asupra împrejurimilor. Întotdeauna iubise dealurile acelea înalte, drepte, șuierătoare, pe care nu ai fi aflat nicicând adăpost, locuri care-i încurajau tendința de a se simți mirat. Apoi zări o siluetă în depărtare. Era silueta deșelată a lui Rachel, cu buzele ei de ghimbir și unghiile pene. Respiră adânc. Era un băutor cinstit, dificil spre absent, cu brațe înalte și părul subțire. Prietenii îl vedeau ca pe un înger plăcut, mediu. Odată ajutase chiar o bătrânică norocoasă să se refacă dintr-o cădere din tiribomba bâlciului. Dar nici măcar o persoană cinstită care a ajutat cândva o bătrânică să se recupereze după un accident de tiribombă nu era pregătită pentru ce avea Pilar să îi spună. Soarele strălucea ca un câine iubitor făcându-l pe Aureliano să se emoționeze. Îi ieși în întâmpinare. Pilar  îl privea cu afecțiunea unui papagal timid și-i spuse pe un ton scobit: ”te iubesc si vreau pace”. Se priveau cu sentimente șocate, ca două pisici înfiorătoare, jalnice, care zgreapțănă masa la o înmormântare ieftină unde pe fundal se aude niscai jazz iar doi unchi intuitivi țin ritmul. Aureliano privea brațele blonde și părul frumos al lui Pilar, unghiile ei din pene și spuse: ”și eu te iubesc”.Pilar părea fericită. Aureliano o luă ușor pe după umeri și o invită înauntru la un pahar de absint.”

Se lăsa amurgul, sticla de vișinată aproape se golise, cei doi aveau lacrimi în ochi de cât râseseră, iar acum se lăsase o clipă de tăcere. Fusese o zi pe cinste și picară de acord că trăiau totuși într-o lume frumoasă. Își puseseră pe ei câte o pătură, primăvara nu venise încă dar aerul era cald și mirosea a pământ reavăn și a alge. Din casa se auzea o muzică în surdină. Marea era întunecată iar la orizont soarele se scufunda ca o portocală uriașă.

Doctorul ațipise, iar Profesorul inspiră adânc aerul sărat, cu ochii întredeschiși. Un val înalt până la cer se ridică dintr-o dată iar la apropierea de mal se desfăcu într-o mare de copaci înalți și străvezii, o pădure de apă ale cărei frunze erau de fapt mici peștișori de aur care fremătau în respirația mării.

***

CX închise ecranul, stinse lumina și coborî scările. Strada era pustie și liniștită. ”Căci urcăm fiecare pe scara noastră. Iar ca să ajungi sus trebuie să treci de prima treaptă, gândul bun, mâna întinsă, zâmbetul, uimirea.”