Onisim

 

 

– Tata, îți mai pun cafea?

-Nu, Greta, e suficient, mulțumesc, aș vrea să ies un pic la soare cu cei mici, îi îmbrăcați voi?

-Imediat,Hansi, roagă-o pe Stela să îmbrace copiii pentru plimbare!

Onisim se ridică. Greta și Elena, cele două fete ale lui pregătiseră micul dejun dar nu apucaseră să stea prea mult la masă, chirăielile de dincolo ale celor mici le ridicaseră de nenumărate ori, iar soții lor erau plecați de dimineață după cumpărături, așa că practic își băuse cafeaua singur.

Glasul lui Hans se auzi puternic peste vocile mici și ascuțite: ”Adunarea acum, toată lumea la îmbrăcat la mătușa Stela, înainte marș, cine nu se conformează diseară nu-l va vedea pe Moș Crăciun!” Se pare că argumentul fusese deciziv, Stela vorbea cu glas normal și părea că totul e sub control.

Greta veni cu fularul si mânușile lui Onisim și se opri pentru o clipă înainte de a i le da. Privea din spate silueta înaltă, solidă, ușor încovoiată a lui taică-su și se întrebă, la fel ca atunci când era adolescentă de ce bărbatul ăla frumos, cu părul alb și barba înspicată, cu ochi de felină, alungiți, de culoarea chihlimbarului îi inspira uneori milă? Atitudinea aristocratică, felul lui elegant de-a se purta, erudiția lui, umorul caustic dar reținut, impecabila lui discreție erau calități pentru care l-ai fi catalogat drept învingătorul indiscutabil al oricărei lupte. Dar Greta îi vedea în spate un sac invizibil pe care-l remarcase imediat ce avusese ochi să observe.

Era o dimineață însorită, zăpada albă strălucea peste dealul din față, mirosul pădurii de brad era puternic și crud, iar peste el adia doar o boare de fum din depărtare. Misiunea lui Onisim era să scoată copiii din cabană, timp în care cei rămași să împodobească bradul. La întoarcere cei mici vor fi frânți, îi va duce direct la somnul de amiază iar când se vor trezi vor găsi pomul împodobit, cu cadourile sub el și toți adulții strânși în jurul lui să îl aștepte pe Moș Crăciun.

Momentul ăsta era cel care îi plăcea cel mai mult, cei patru nepoți erau doar ai lui, nimeni nu mai sărea cu gura pe ei dacă fularul s-ar fi desfăcut sau gluga hanoracului ar fi alunecat, erau doar ei pe drumul alb către sat, în soarele generos, cu zăpada scârțâind sub tălpi, mergând doi câte doi, cu el în spatele lor. Le va spune povești, le va vorbi de Moș Crăciun, le va răspunde la întrebări și, fără să știe nimeni, căci va fi secretul lor, le va cumpăra câte un covrig cald, crocant, cu sare grunjoasă și mac, de la brutăria satului.

***

-Hai c-am scăpat de ei, Hansi, adu bradul din șopron și fixează-l în suport, Stela, urcă tu, te rog frumos în pod după ornamente, să nu bâjbâi eu, până atunci strâng masa și aduc cadourile, să le împachetăm, zise Greta.

-Da, iar eu fac o cafea irlandeză să avem spor, făcu Elena cu ochiul și toată lumea râse complice.

Greta și Elena nu semănau deloc, deși era o diferență de doar câțiva ani între ele. Dacă în Elena recunoșteai silueta micuță, compactă, părul blond și ochii albaștri ai maică-sii și aerul hotărât al familiei lui Onisim, Greta semăna cu o pasăre de pradă, subțire, fragilă, cu un păr negru-albăstrui, ceea ce făcuse de la început pe toată lumea să spună că se mai întâmplă ca unii copii să nu semene cu tatăl, dar cu mama nu prea se pomenise. Se amuza și mama lor de gluma asta și completa că e posibil ca Onisim să fi făcut copilul ăsta cu altcineva, iar ea să fi fost aleasă doar să îl aducă pe lume. Fusese o ființă frumoasă și discretă, care nu vorbise niciodată mai mult decât era nevoie, cu un simț al umorului nesfârșit dar extrem de delicat, până în ultima clipă. Se despărțiseră de ea de câteva luni, într-o dimineață cețoasă. Erau toți în jurul ei și îi rugase frumos să o lase să plece. A oftat ușor, a spus mulțumesc pentru viața asta frumoasă, a închis ochii și gata.

Elena puse cafeaua la foc, scoase ceștile mari, cu flori mov, din dulap, turnă în fiecare un degetar de rom și, în așteptarea cafelei se apucă să strângă în camera copiilor. Scoase așternuturile pe terasă să se geruiască bine si să aibă apoi timp să se încălzească lângă foc până la sosirea celor mici. Așa făcea maică-sa când erau ele mici și asta făcea Crăciunul de neconfundat, mirosul de frig al așternuturilor în camera caldă, cu miros de brad. O iubise dar n-o înțelesese niciodată, ființa aceea deșteaptă și extrem de modestă, întotdeauna elegantă deși avea foarte puține haine, care vorbea puțin, nu judeca pe nimeni și părea mereu foarte fericită cu toate că nu toate momentele erau un prilej de bucurie. Era de notorietate că bărbatul ei iubise pe altcineva în tinerețe, o iubire arzătoare, sfâșietoare, care-l lăsase pustiu, iar ea, mama lor, fusese a doua alegere. Nu se discutase niciodată despre asta în familie când erau ele de față, dar din frânturile auzite întâmplător fetele înțeleseseră acel secret pe care-l știa toată lumea dar despre care nimeni nu vorbea.

Greta aduse sacoșele cu cadouri, hârtia de împachetat și banda adezivă și începu să învelească cutiile mici și mari, pătrate sau rotunde și să scrie cu markerul pe fiecare numele destinatarului cu litere mari de tipar, pentru ca celor mici să le fie ușor să silabisească numele când se vor băga cu totul sub pom ca să extragă câte un cadou. Dezbătuseră cu toții destul de mult dacă să vină Moșul cu adevarat sau să îl vadă de la distanță și aleseseră a doua varianta, mai misterioasă și mai puțin riscantă.

Stivuia pachetele pe măsură ce le termina, sarcina asta era a ei de când lumea, nimeni nu știa să facă asta mai bine. De pe geam se auzeau glasurile celorlați, veniseră și bărbații de la cumpărături, se descărcau mașinile, se aranjau proviziile, o hărmălaie veselă care anunța petrecerea de diseară. Luă la rând un pachet învelit în ziar, rupse hârtia ordinară spre a-l înveli în folia frumoasă, de cadouri. Era ediția princeps a Crailor de Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, o carte rară, tipărită pe la 1929. ”Craii…” era o carte pe care Onisim o iubea mult, o citise și o recitea periodic. Stela, sora lui Onisim chiar i se adresa câteodată cu Pașa, dar numai ea părea să aibă dreptul ăsta, din toată familia. Un gest neatent făcu să se deschidă cartea și din ea căzu o floare de colț presată. O ridică cu grijă, era atât de uscată că numai printr-o minune nu era deja praf. Deschise cu grijă volumul și o așeză la loc.

Se gândi să-i întrebe pe ceilalți cine cumpărase cartea și de unde, din ce anticariat prăpădit, oricum, pentru Onisim va fi cel mai frumos cadou cu putință.

Cafeaua irlandeză era gata, Elena o chemă la bucătărie, înveli cartea, ultimul cadou de împachetat și părăsi încăperea.

***

Onisim nu se putu abține și-l admonestă pe unul din băieți, nu se poate să vorbești așa cu sora ta, da ea a început, nu are importanță, ești fratele ei și ești mai mare, cum să mă înțeleg cu voi dacă nu ascultați de vorbă bună? Și v-ați găsit taman azi, când Moș Crăciun e atât de aproape….

Larma se potoli. Stăteau pe niște buturugi pe malul apei și priveau cerul albastru, fără nori. Lumina puternică reflectată de zăpadă le mijea ochii. Onisim își puse ochelarii de soare și se așeză în fața celor patru copii. Unuia îi ieșisera urechile de sub căciulă, celălalt mai avea doar o mănușă, uneia din fetițe îi curgea nasul iar celeilalte i se desfăcuse un șiret și se putea împiedica. La revizie cu voi, își spuse. Scoase un pachet de șervețele și șterse lumînările de la un năsuc, trase căciula peste urechile roșii de ger, legă șiretul buclucaș, încolonă pichetul și o porniră pe drum înapoi  să caute mănușa. În căutarea mănușii pierdute își zise și zâmbi din nou cu gândul la Proust, cel care-l inspirase pe Mateiu Caragiale să scrie Craii de Curtea Veche.

-Mergem spre casă, ați obosit?

-Nuuu, veni răspunsul, mergem și la mașinuțe…

-Le sun pe mamele voastre să le întreb.

-Nu suna, știi că n-or să ne dea voie!

-Sun și încerc să le conving.

Copiii protestau vehement, unul din băieți făcu un bulgăre cu care ținti foarte aproape de urechea cu telefonul. Ceilalți se luară după el și Onisim fu bombardat din toate părțile, așa că cedă. Avea să le sune pe fete mai târziu, când ăștia micii vor fi în tiribombe, ocupați să țipe ca din gură de șarpe.

***

Bradul era gata, ciuguliseră cu toții ceva în picioare, iar acum se întrebau ce face Onisim cu copiii de întârzie, peste câteva ceasuri se va însera. Elena îl sună iar acesta îi răspunse că sunt la bâlci, nu le putuse refuza plăcerea asta, da, vor sări peste somnul de prânz și ce dacă, e Ajunul, au timp să doarmă zilele următoare cât vor dori.

-Ca de obicei face cum îl taie capul, ce contează programul, planurile fiecăruia…pufni Elena.

-Nu te enerva, are și el dreptate, nu pățesc nimic dacă nu dorm azi, hai să o înlocuim pe Stela la bucătărie, cred c-a stat destul în picioare pentru azi, eu m-aș băga deja să fac platourile reci și le scot afară, pe verandă, nu au ce să pățească, zise Greta.

Stela, sora lui Onisim, își făcu apariția din bucătărie.

-Sunt toate gata, am făcut inclusiv platourile, hai să ne așezăm până vin copiii, că după aceea iar începe nebunia.

Toată lumea se așeză, Hansi turnă un pahar de vin pentru fiecare și puse niște colinde.

-Cine a cumpărat pentru tata ediția aia faină a ”Crailor”? întrebă Greta. Am gasit-o în sacoșa cu cadouri, învelită în ziar. Unde ați găsit-o? Se va bucura tare.

Stela se foi, roșie la față, de parcă ar fi fost victima unui bufeu. Își drese vocea și începu:

-Poate că a sosit vremea să spunem povestea pe care o știți cu toții pe bucățele, povestea care nu s-a povestit niciodată în familia asta. Tatăl vostru a fost un om extrem de aventuros, un tip șarmant și frumos după care femeile se dădeau în vânt. Pe vremuri era un tip excesiv, petrecea mult, era turbulent și șarmant, dacă s-ar mai fi purtat duelurile cu siguranță ar fi fost un abonat fidel. Era destul de arogant și te tăia în două cu replica lui caustică, cu umorul fin, cu referințele culturale, era minunat ca un uragan, evident greu de suportat de către oamenii simpli. Era selectiv în amor, toate iubitele lui de tinerețe au fost fete educate, deștepte, pe lângă că erau frumoase. Una însă a fost marea lui iubire. O chema Greta.

-Uau! exclamă Greta.

-Exact, a fost numele pe care l-a vrut mama ta pentru tine, iar el nu a spus nu. Faza cea mai tare e că semeni oarecum cu ea, e limpede că nu semeni cu mama voastră, ca Elena, ți-ai dat singură seama, nu?

-Că nu semănam cu mama da, dar că aș semăna cu cealaltă femeie…de unde, cum să fi bănuit?

-Da, a fost o chestie stranie, dacă ar fi fost vorba de tată, nu de mamă, se putea bănui că ești copilul altcuiva…

-Chiar ciudat, zise Greta. Cine era femeia asta, ai cunoscut-o?

-Foarte bine chiar, a fost colega mea de cameră în facultate. O tipă cu alura unui armasar pursânge, o fată distinsă, citită, vorbitoare de vreo cinci limbi străine, fiica unui diplomat neamț care se stabilise aici. Nu eram chiar prietene, Greta era destul de retrasă, nu aveam relația aceea intimă pe care o au colegele de cameră din cămin, sporovăind despre băieți, petreceri și alte nimicuri, dar ne înțelegeam bine, era politicoasă și atentă mereu să nu deranjeze așa că era o prezență plăcută cu care dacă aveai plăcerea să începi o conversație, pe orice temă, nu aveai decât de câștigat. Era un soi de varianta feminină a lui taică-tu, o aristocrată, conștientă de calitățile ei, inaccesibilă muritorilor de rând.

-Ce studia, ca tine, litere?

-Da și era foarte bună. Toți profesorii erau în adorație, când deschidea Greta gura intra soarele pe geam, ea însă nu încerca să profite, studia serios, era foarte greu s-o prinzi pe picior greșit.

-S-au cunoscut prin tine, așa-i?

-Nu, Onisim i-a fost prezentat la o petrecere de Crăciun. Așa cum a povestit ea mai târziu, a știut că e pentru ea de cum a intrat pe ușă. La fel povestea și el, că a fost o dragoste nebună de la prima vedere. Eu am fost doar confirmarea faptului că erau destinați unul altuia, știți cum e când te îndrăgostești, toate lucrurile pe care le ai în comun cu persoana iubită îți par semne cerești, dovada divină a faptului că iubirea voastră e acceptată, binecuvântată. Asta am fost eu când au descoperit amândoi că mă cunosc.

Hansi se ridică și zise:

-Iertare că te întrerup, Stela, mă duc să văd ce face friptura. Mai vrea cineva vin?

***

Târgul de Crăciun era plin, lumea mânca turtă dulce, bea vin fiert, gerul pișca mai tare ca la prânz, dar copiii se bucurau de luminițe, de acadelele colorate, de vata de zahăr. I-a urcat într-o roată, le-a plătit două ture, acum putea respira și el un pic. Își luă un vin fiert, își aprinse o țigară și se așeză pe o stivă de lemne. Bradul din mijlocul târgului lumina totul în jur și-i strânse inima ca-ntr-o  menghină. Luptase ani de zile cu durerea asta, era clar că vederea bradului împodobit va fi mereu legată de ea, nu avea unde se ascunde de amintiri.  Se acomodase cu  tristețea cum se acomodează omul cu boala lui, iar în final ajunsese să savureze acea durere, să se uite atent la ea, sa n-o ignore nici să nu încerce s-o atenueze, să se lase în voia ei, să simtă cum pielea parcă pică de pe carne și inima devine grea, o piatră rece în piept.

Se uită absent la pahar, vinul se răcise, luă unul cald și se uită după copii. Erau bine, doi câte doi în bărcuțele care se roteau, țipând cât îi țineau plămânii și făcându-i din mână. Îl iubeau pentru că nu le făcea morală, nu-i înnebunea cu sfaturi și reguli, pentru că-i lăsa să facă ce vor. El știa mai bine ca oricine că viața asta e scurtă și imprevizibilă și că îți bați joc de ea dacă nu încerci să fii fericit. Încercase să fie fericit și fusese. Până când picase din rai direct în fundul iadului întunecat.

Copiii aveau deajuns mamă, mătușă și până de curând și bunică, a căror singură grijă, se pare, era să le facă celor mici capul calendar cu interdicții și observații, în încercarea de a-i face mai ascultători, mai cuminți, mai potoliți. Să le ia, într-un cuvânt, toată spontaneitatea, bucuria și curiozitatea copilăriei, transformându-i în niște roboței ușor de manevrat, care să nu deranjeze, care dacă sunt hrăniți și curați funcționează perfect. De sufletul lor nu se îngrijea nimeni, pare că nu era treaba nimănui, așa că-și luase cu de la sine putere acest rol.

Vorbea cu ei la fel cum ar fi vorbit cu niște adulți, le răspundea cât mai pe larg la întrebări, le spunea povești și le citea din cartea cu care se delectase el copil fiind, Vântul prin sălcii.

Așa se purtase și cu fetele lui când erau mici, asta nu însemna că pricepuseră ceva, urmau linia de educație pe care-o știm cu toții, copiii trebuie educați să fie cuminți, să nu deranjeze, să te facă mândru că le ești părinte când ieși cu ei în lume.

Durerea era, când erau fetele mici, mai vie pentru că nu apucase să se obișnuiască cu ea, să o asimileze. Pleca cu fetele de acasă, petrecea cu ele în parcuri ore bune, atent doar cât să vadă să nu-și spargă vreuna capul sau să pățească altceva, nu era indiferent, își iubea copilele, era pur si simplu paralizat, redus la simple impulsuri electrice care îl făceau ridice mâna sau piciorul.

Anii au trecut, durerea s-a estompat, dar Crăciunul era acel moment în care nu avea sens să se opună. Își punea inima pe masă, o vedea cum se chircește în fața bradului, sărbătoarea trecea și inima lui se reîntorcea în piept ca o inimă, nu ca o rană.

Copiii au coborât din roată, se întunecase deși era devreme, trebuiau să o pornească spre casă.

-Crezi că a ajuns Moșul?

-Nu încă, știți bine că el vine mai târziu, după ce stăm la masă și colindăm.

-Eu nu vreau să ajungem acasă!

-De ce?

-Ca să mă simt așa, în așteptare, îmi place mai mult să aștept venirea lui chiar decât să deschid cadoul.

-Și mie la fel!

-Și mie, și mie!

Zăpada era albastră, iar în lumina portocalie a felinarelor Onisim văzu câțiva fulgi de zăpadă. Cerul însă era senin, cu stele mari, argintii, sticloase în aerul înghețat.

-Hai să grăbim pasul, oștire, că nasurile unora dintre noi vor cădea în curând înghețate!

Larma glasurilor mici, a râsetelor în cascadă, a glumelor cărora le răspundeau alte glume umplea drumul. În casele de pe-o parte și de alta ferestrele erau luminate, iar fumul gros ce ieșea pe coșuri arăta că toată lumea trebăluia prin bucătării, pregătind sărbătoarea. De departe, de după deal, adia un colind cântat de voci copilărești.

***

-Hansi, aprinde lumînările de la ferestre, bagă în priză și instalația, s-a întunecat deja, zise Stela.

-Imediat, am fost să trag niște vin să pun la fiert să avem pentru când vine Moșul, nu? Doar ieșim cu toții pe veranda, să-l vedem plecând, nu?

Soțul Gretei dădu muzica un pic mai încet și, în așteptarea copiilor, Stela se apucă din nou de povestit.

-Cam așa s-au întâmplat lucrurile. La vreun an după ce s-au cunoscut, tatăl vostru și Greta au decis să se căsătorească. Era începutul lui decembrie 89, iar Onisim s-a dus la familia Gretei să o ceară de nevastă. Părinții ei, care-l plăceau mult au fost imediat de acord. Urma ca de Crăciun să se reunească cele două familii și să se stabilească data nunții, știți și voi cum se face.

-Pare un comportament cam burghez din partea lui…zise Greta.

-Onisim putea fi orice vroia să fie, e un fin psiholog, bunăoară cu părinții Gretei a ales să fie un tânăr gentleman cultivat, cu maniere elegante. Greta însă știa cu cine are de-a face, îl asemăna pe Onisim cu Pașadia, așa îl cunoscuse, în vâltoarea nopților care se terminau a doua zi la prânz cu lăutari și alai, cu ciorba de burtă mâncată în piața de carne dimineața împreună cu toată fauna nopții.

-Nu știam că a fost așa un crai tata…zâmbi Elena

-Chiar mai mult decât îți pot eu povesti, reveni Stela. Pe scurt, cu toții ne pregăteam de Crăciunul cu familia Gretei, mama îmi cususe o rochie nouă și a decis să mi-o pună sub pom la ei acasă, ceea ce era ceva, părinții noștri erau destul de conservatori, Craciunul acasă era o chestie tabu, nu se pomenea să îl serbezi la prieteni, ai noștri înțeleseseră însă cât de importantă era chestia asta pentru Onisim încât au decis să facem sarbatoarea cu noua viitoare familie. Fiecare se străduia ca seara aceea să fie specială, de exemplu Greta comandase vestitului anticar Horst ediția ”Crailor” din 1929, un volum rar și prețios, pe care acesta l-a găsit foarte greu.

-Deci cartea asta….?

-Da, e cartea pe care Greta nu a mai apucat să i-o dea. Ani la rândul m-am gândit la ea ca la o prevestire a destinului. Greta când îl striga, în glumă, Pașa, se gândea, probabil, la acel Pașadia al petrecerilor, al nopților pierdute, când Caragiale ne arată de fapt un om cu inima împietrită, secat în interior, un mort viu. Mi-a dat cartea, după niște ani, mama ei dar n-am putut să i-o dau fratelui meu din respect pentru mama voastră, acum însă sper că se va bucura de ea.

-Ce s-a întâmplat cu Greta?

-Pe 21 decembrie Onisim si Greta erau în oraș, un glonte rătăcit i-a trecut ei prin cap împroșcându-i creierii pe fața tatălui tău. Ani buni după aceea Onisim ne spunea că de Crăciun simte în gură gust de sânge.

-Doamne!, suspină Greta, săracu tata, ce-o mai fi suferit atunci…

-Cred că suferința nu s-a stins niciodată.

-A iubit-o tata pe mama? Cum s-o fi simțit să fie vioara a doua?

-Tatăl vostru e un tip prea deștept și rafinat ca să pună problema în felul ăsta, sigur că a iubit-o, altfel decât pe Greta, dar a iubit-o și a respectat felul în care ea a înțeles că a luat de bărbat un om prăbușit, pe care a încercat o viață-ntreagă să-l țină pe linia de plutire. Greta l-a dus în cer și l-a-ngropat apoi adânc cu moartea ei, mama ta l-a scos de acolo și s-a asigurat că va rămâne aici, pentru voi.

Se lăsă tăcerea. Imediat însă poarta mare se auzi și cele patru glasuri mici umplură curtea.

***

 

Masa se terminase, au plecat colindătorii și s-a făcut liniște în curte. Un cățel agitat se mai auzea lătrând de peste deal. Hansi opri muzica și stinse lumina. Doar lumânarea de pe masă mai ardea și focul din cămin. Cei mici deveniră dintr-o dată foarte atenți. Stela, Greta și Elena le puseră gecile în spinare și ieșiră pe verandă. O stea căzătoare trecu dintr-o parte în alta, lăsând o dâră ca un fir de argint pe cerul întunecat. Pe drumul ca o funie șerpuită, albăstruie, Moșul își căra sacul care, anul ăsta, fără chiar el să știe încă, era mai ușor pentru că sub pom, într-o frumoasă hârtie bleumarin cu steluțe aurii îl aștepta o carte pe a cărei pagină de gardă stătea scris: ”Te voi iubi mereu, oriunde voi fi, aici, pe pământ,  în cerul de sus sau în cel de jos. Greta”